Allex Trușcă (pe numele complet Alexandru Trușcă) s-a născut pe 15 august 1982 în orașul Motru, județul Gorj. A urmat cursurile Facultății de Automatică, Calculatoare și Electronică din Craiova, apoi un masterat în Managementul Afacerilor Electronice în același oraș. În prezent locuiește în București, lucrând în domeniul IT într-o multinațională.

Este pasionat de istorie medievală, mitologie, are ca hobby călătoriile, vizitarea castelelor medievale, a catedralelor gothice și a muzeelor, literatură fantasy sau historical fiction. Colecționează replici de arme medievale, medalii comemorative, magneți de frigider și sticle de vin din locurile pe care le vizitează.

A urmat ateliere de scriere creativă și scenaristică organizate de Revista de Povestiri sau de Fundația Calea Victoriei. A publicat romanele „I put a spell on you…” (Ed. LITERA, 2020), „Nebunul alb” (rescris și republicat în 2019, Ed. PAVCON) și „Cealaltă Regină” (2018), povestiri în antologiile „Centenarium StrING” „CSF 2018”, „CSF 2019”, „Povestiri SF”, Iocan, dar și în revistele online OPT motive, EgoPhobia, Liternautica, Revista de Povestiri, Galaxia42 . Mai multe informații, pe site-ul www.allextrusca.ro

Darul Angelinei

Un șoricel… doi șoricei… doișpe șoricei, întoarcere la stânga. Un șoricel, doi șoricei… Așa, pute a pișat și a cârpe jegoase, tanti Maricica iar n-a făcut curat în baie și mâine o s-o certe doamna directoare, apoi o să-și verse nervii pe noi. Iar ne dă capace. Dreapta. Un șoricel, doi șoricei… Adrian simte cum picioarele îi pleacă înainte, iar restul corpului se duce în spate. Cade cu un zgomot surd, aproape asemănător cu cel scos de sacii de cartofi aruncați în cămară, doar că lipsesc înjurăturile de cristoși și dumnezei.

— Care ești mă, de te spargi pe-aci? Fir’-aț’-ai dracu’, dacă muriți pe tura mea, vă rup cu bătaia! Numai să-mi faceți probleme știți…

Aude pașii apropiindu-se. Dacă nu i-ar fi auzit vocea, l-ar fi recunoscut și după cum calcă apăsat cu un picior și cum îl târăste pe celălalt, dac-ar fi stat pe loc l-ar fi recunoscut după aburul de tutun și băutură ieftină care-l înconjoară. E tura lui nea Matei, ori luăm noi bătaie, ori le pipăie pe fete.

— Ce faci, bă, pe jos? Aci te-ai găsit să dormi? Ridică-te și marș în dormitor, retardatule! Hai, bă, că nu stau după tine…

Adrian simte cum o mână zdravănă cu degete noduroase îl apucă de braț cu forța unei menghine și-l forțează să se ridice.

— Bă, retardatule, de ce ț’-ai tras căciula pe ochi?
— Sunt… sunt invizibil, nea Matei.
— Ești prost, bă, aia ești. Marș la somn, ce-mi umbli pe-aci la unșpe noaptea să-mi faci belele? Și închide-te dracu’ la prăvălie, retardatule! Auzi la el, unde era omu’ invizibil!

Încă o scatoalcă primită după ceafă îl convinge pe Adrian că fesul purtat pe dos nu-l ajută la camuflaj, deci Paulică și Mircea își bătuseră din nou joc de el, dar nu ca atunci când s-au pișat în patul lui și apoi au urlat în gura mare în tot căminul că a făcut pe el. Și ce dacă umbla cu șlițul desfăcut, cine să-l vadă? Duce o mână la ceafă, e uscată, deci nu și-a spart capul în cădere sau de la palma primită.

Un șoricel, doi șoricei.. zece șoricei. Treptele. Un porumbel, doi porumbei… nouă. Întoarcere la dreapta. Un porumbel… doi porumbei… nouă. Stânga. Un șoricel, doi șoricei… doișpe. La etaj e beznă, luminile nu merg de anul trecut, dar doamna directoare a zis că nu merită să mai cheltuie banii aiurea. Oricum, pe băieții de la etaj nu-i afectează, iar îngrijitoarele și asistentele, dacă-i mare nevoie, vin cu lanterna. Dar n-a fost niciodată nevoie, orice-ar fi, poate aștepta până dimineața. Adrian își plimbă mâna pe perete, când acesta devine lipicios și umed știe c-a ajuns la dormitorul băieților. Numără câțiva pași, până la șapte șoricei și-și pipăie patul. A învățat lecția, nu se lasă păcălit de două ori la fel. E uscat, răsuflă ușurat, se întinde cu fața în sus și așteaptă să adoarmă. De-abia așteaptă s-o vadă pe doamna Angelina, deși-l îngrozește că n-o să mai poată veni mult timp. Îl așteaptă și ea, e îmbrăcată într-o rochie lungă, de aceeași culoare cu pielea ei, în mână ține un sfeșnic cu trei lumânări albe cu flacără roz. E prima femeie văzută, cu tenul ei verde deschis, cu ochii mari și buze maronii, cu pletele lungi și întunecate. Băiatul ar fi vrut să-i atingă buclele, să vadă dacă se simt moi și line ca ale Mirunei sau sârmoase și aspre ca ale lui, dar nu se poate. La fel, îi aude cuvintele ieșind din gură, îi vede buzele mișcându-se, dar nu știe dacă vocea ei e blândă ca a călugăriței străine care-i mai vizitează din când în când la cămin, dacă e miorlăită ca a doamnei Maria, secretara, sau ascuțită și poruncitoare ca a doamnei directoare, pentru că n-o aude. Nu aude nici vuietul apelor pe lângă care îl plimbă, n-a auzit nici zgomotul valurilor roșii ale mării, nici țipătul strident al pescărușilor albaștri din văzduh. E ca într-un film mut, doamna Angelina i-a explicat că în urmă cu o sută de ani sau poate mai mult, oamenii se uitau la filme fără sonor. A vrut să-i spună că el n-a văzut niciun film, dar știe că în sala asistentelor se adunau toate să vadă nu știu ce seriale în reluare, cu volumul tare, auzea voci de bărbați și femei vorbind în limbi străine, unele țipând, altele plângând. El e norocos că o aude pe doamna în mintea lui, iar cuvintele neințelese i le explică ea în gând. Tot ea l-a sfătuit să nu se mai supere când nea Matei îl face retardat, că nu-i deloc prost, ci e un copil bun și special. Adrian a întrebat-o dacă e mama lui, i-ar fi plăcut să fie, i-ar fi plăcut și doamnei Angelina, așa a zis femeia. Atunci copilul a vrut să știe de unde vine, iar Angelina i-a spus că de peste mări și țări. Despre ultimul cuvânt aflase destule, ba de la Nea Matei, ba de la tanti Ioana bucătăreasa care bodogănea când mesteca în mâncare că trăiesc într-o țară de căcat. Țara-i locul unde stau oamenii, ca un ceaun mare, dar ce-i aia mare? Doamna Angelina i-a zâmbit, i-a zis că-i așa cum spune el, că e foarte deștept pentru cei nouă ani ai lui și că-l duce să vadă marea. I-a arătat pescăruși albaștri, egrete argintii și albatroși aurii plutind pe ceva invizibil, curenți de aer. Știa ce sunt curenții, erau periculoși, din cauza lor îi dureau urechile sau măselele, iar îngrijitoarele n-aveau tot timpul pastile. Femeia i-a arătat în depărtare o corabie, plutea stingheră deasupra întinderii roșietice de apă, iar la un moment dat copilului i s-a părut că se ascunde după un nor cafeniu. A fost prima lui zi fericită. Când s-a trezit, le-a spus celorlalți copii că a văzut marea, iar ei au râs de el, că n-are cum. Ba da, are cum, o tanti drăguță mi-a arătat-o. Ba nu, ești retardat cum spune nea Matei, el știe mai bine. N-aveai cum să vezi marea!

A doua oară, doamna Angelina l-a dus să vadă deșertul, cum strălucea albăstriu în lumina soarelui. Din când în când, câte o șopârlă sau un scorpion în trei culori se apropiau iscoditor de ei, apoi își continuau drumul. Ar fi vrut să-și înfigă mâinile în dune, să simtă grăunțele cum îi mângăie degetele când se scurg printre ele, așa cum făcea cu nisipul din locul de joacă din spatele căminului. S-a plimbat cu doamna până a răsărit luna, tot verde deschis, dar mai strălucitoare, iar ea i-a povestit despre oamenii aprigi ai deșertului care îl străbăteau pe cămile, așa cum corabia plutea peste marea cea roșie. Ar fi vrut să vadă cămilele, cu una sau două cocoașe, așa i-a zis doamna că sunt, dar n-au văzut niciuna. De ce? Pentru că în deșertul Atacama nu sunt cămile, Adrian, iar el a oftat trist. Le vei vedea altă dată.

În altă noapte, l-a dus la cel mai frumos lucru văzut vreodată, o cascadă. E cea mai mare din lume, uite deasupra ta sunt norii, și vezi acolo, acela e curcubeul. Iar apa aceea nu era roșie ca a mării, ci un portocaliu deschis, se scurgea printre pietre, apoi se prăvălea în gol, până departe. Norii erau tot cafenii, ca cel care înghițise corabia. Ar fi vrut să audă dacă acolo jos face același zgomot ca cel de la robinet sau ca cel de la furtunul de la duș, când fac baie o dată pe săptămână. Ar fi vrut și să știe dacă apa e la fel de rece ca cea de la cămin sau nu. În alte nopți doamna Angelina i-a arătat munții, Anzi se numeau, cu crestele lor verzi acoperite de zăpadă. Mici punctișoare negre se deplasau ca niște furnici pe ei, șerpași, iar Angelina i-a explicat răbdătoare că nu trebuie să se teamă de ei, că nu vin la el și nu, nu sunt nici veninoși.

Adrian nu le-a mai spus celorlalți nici de deșertul Atacama, nici de cascada Angel, nici de Anzi cu șerpașii lor care nu-s șerpi ci oameni, nici de crocodilii cu solzi gri așteptând nemișcați prada ore întregi, nici de pădurile imense cu copaci uriași și ierburi galbene unde se pierdeau oameni, pentru că știa că cei din cămin i-ar fi spus că nu-i posibil, că așa ceva nu există, n-avea cum să vadă asemenea lucruri. Culmea, dacă ar fi spus c-a visat un miros de friptură și ouă-n tigaie, n-ar fi zis nimeni nimic. La fel și dac-ar fi spus că s-a pișat pe el, sau că a pus mâna pe mere stricate sau ce minuni mai visau ceilalți. Bine, n-ar fi fost singurul pe care nu l-ar fi crezut, s-a mai întâmplat și cu Ancuța, cea mai mare dintre copiii din internat la aproape șaișpe ani, ea a zis c-a visat c-o trăgea cineva de țâțe, dar nu era convinsă că-i vis, doar că atunci s-a supărat și doamna directoare și-a zis c-o dă afară dacă mai spune vreodată așa ceva. Nu vrea să-l dea și pe el afară că visează lucruri atât de greu de crezut. Mai bine ține pentru el.

Acum doamna Angelina pare tristă și nu mai e așa de frumoasă ca altădată. Părul îi este mai rar și din când în când vântul îi ia cu el câteva fire. Pielea nu-i mai e frumoasă, verde deschis, ci capătă nuanțe de mov. Șovăie, parcă o doare ceva. Dar nu vrea să-i spună ce-o doare, ci-l întreabă dacă vrea să vadă câteva din locurile ei preferate. Și-l duce într-o clipă la poalele muntelui Corcovado și nu e nimeni să le ceară bilet, urcă amândoi treptele numărând împreună un porumbel, doi porumbei, trei porumbei… două sute douăzeci. Uite, îți place? E Cristo Redentor, milioane de oameni vin să-l vadă, vin din toată lumea. Aici veneam în an de an, în noaptea asta, să-mi pun o dorință. Acum l-ai văzut și tu, Adrian. Se uită amândoi către statuia cu brațele imens deschise ce vrea să îmbrățișeze lumea, e așa de frumoasă și deasupra ei plutesc nori cafenii pufoși. Apoi doamna îi arată în depărtare Golful Guanabara, pe-acolo se plimba ea când era de vârsta lui Adrian, împreună cu părinții, după ce se termina slujba la biserică, un pic mai la dreapta e una din străzile unde se adunau dansatorii și turiștii în zilele de carnaval, pe Morro da Conceição își petrecea uneori serile admirând casele vechi decorate cu ceramică pictată manual, ateliere de pictură, restaurante ce te îmbie cu mâncare caldă. Adrian ar vrea să simtă și el aromele de mâncare, dar nu-i este permis să folosească simțurile din lumea reală. S-a întrebat la început dacă femeia de lângă el miroase a parfumuri fine ca doamna directoare, sau a liliac și lavandă ca doamna secretară. Că sigur n-ar fi putut să miroasă a tămâie ca măicuța care i-a spus că Domnul are un plan pentru el înainte de a-i pune la gât o cruciuliță cadou din partea unei femei cu suflet bun care și-a dorit un copil, nici a fierturi ca tanti Ioana bucătăreasa, nici a dezinfectant ca tanti Maricica, îngrijitoarea. Doamna Angelina-i o doamnă. Cred că miroase ca marea. Mai departe, vede barul unde Angelina și-a cunoscut iubitul cu câțiva ani în urmă, îi arată literele de pe firma de lemn, le citește ea pe fiecare și apoi îl pune să le repete. Imaculada, să-l țină minte. Îi arată apoi acoperișul de la Theatro Municipal, cu o pasăre mare cu aripi întinse, acolo Miguel a cerut-o de soție pe Angelina iar ea a acceptat. Iar acolo, în depărtare, nu se vede de aici, e Hospital Samaritano, acolo voi intra curând în operație. Și-mi voi primi aripile. Adrian vede câteva picături aurii de apă în ochii ei, știe că sunt lacrimi, le-a simțit și el de multe ori pe obraz când era bătut, pedepsit sau se gândea la mama sa. Mă-ta te-a adus aci, ce să facă cu tine?, așa i-a zis nea Matei singura dată când l-a întrebat de părinții săi, dar doamna Angelina nu e nici pedepsită și nici nu pare să fi fost abandonată, are și soț. Ce operație-i aia, să primească aripi? De ce-ar vrea cineva să primească aripi ca pasărea aia de pe teatru? Ce-i ăla transplant? Adrian, acum voi pleca, nu ne vom mai întâlni, dar îți dăruiesc amintirile astea. Mai privește o dată orașul. Nu-i așa că-i minunat?

Doamna Angelina dispare și ea în spatele unui nor, iar copilul mai aruncă o privire spre statuia lui Cristo Redentor,  iar chipul de piatră îi zâmbește. Imaginea se întunecă treptat, lăsând locul întunericului obișnuit. Simte frigul, cineva a deschis fereastra, iar obrajii îi sunt umezi. Zgomot de găleată trântită pe podea, de mop stors în apa jegoasă și apoi aruncat în scârbă pe jos, urmat de vocea răutăcioasă a Maricicăi, îngrijitoarea, mâna ei cu degete lungi apucându-i urechea să-l scoale mai repede din pat, că-i ora de mic dejun.

Își ia pantalonii pe el, rabdă în tăcere când Maricica îi spune că-i prost că i-a luat pe dos, își pune papucii și începe să numere. Un șoricel, doi șoricei…. Dreapta. Trepte. Un porumbel, doi porumbei… Nouă. Stânga. Un porumbel… doi porumbei… Zâmbește gândindu-se la cei două sute douăzeci numărați împreună cu doamna Angelina, probabil și-a primit aripile și la lumea oferită de Cristo Redentor. Da, e un copil special, acum are vise în culori și amintiri pe care nimeni din Căminul de Copii Nevăzători Nr. 3 nu le va crede vreodată.  

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

1 Comment

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.