Mircea Cărtărescu scrie elogios despre Ovid S. Crohmălniceanu în volumul „Pururi tânăr, înfășurat în pixeli”, punându-l într-o lumină foarte favorabilă pe reputatul critic și descriindu-l ca fiind un om „fermecător”. Ședințele Cenaclului „Junimea” sunt invocate cu nostalgie și regretul că aceste întâlniri, cărora grupul de tineri scriitori care a participat de-a lungul timpului le-a rămas fidel aproape cincisprezece ani, au încetat de la un moment dat (1990) să existe. Despre cel supranumit „tata Croh”, Mircea Cărtărescu mărturisește că „este omul care a făcut cel mai mult pentru mine”.
Nu mă îndoiesc că lucrurile au stat întocmai și nu mă feresc nici eu să spun aici că, atunci când m-am aflat în impas „literar”, am apelat întotdeauna, cu deferență, la cunoscutul volum Literatura română între cele două războaie mondiale, de unde am aflat informații extrem de prețioase. Îmi amintesc că, alături de Eugen Simion și Nicolae Manolescu, Ovid S. Crohmălniceanu era numele invocat mereu de profesorul meu de literatură din liceu, ceea ce nu era puțin lucru.
Târziu am aflat și de opțiunile politice ale profesorului. În contextul dat de perioada postdecembristă, nu le consider tocmai onorabile, mai ales că opțiunile lui Ovid S. Crohmălniceanu au prins contur în anii `50, în perioada „deceniului negru”, când foarte mulți intelectuali care nu s-au „aliniat” au suferit, sau au murit (cum a fost cazul lui Mircea Vulcănescu, bunăoară), în pușcăriile comuniste.
O spun încă o dată, tot cu strângere de inimă, că fiind vorba despre vremuri pe care nu le-am trăit și despre care, în consecință, nu pot face afirmații ca și cum m-aș fi aflat la fața locului și nu pot pune la zid oameni care au optat – din convingere, din dorința de a avea o viață mai bună sau pur și simplu din teama de a nu avea aceeași soartă cu cei care-și duceau viața în condiții inumane la Pitești, Aiud, Gherla sau la Canal – pentru ideologia marxistă. De acord până la un punct: așa au fost vremurile, nu puteai probabil să plutești în apele incerte ale unei nesigure neutralități, trebuia să alegi. Nici măcar nu mai era probabil o opțiune personală. Îmi imaginez că, fiind legați și de alte ființe (soție, copii, părinți samd, care ar fi avut de suferit), nu era ușor să optezi pentru o rezistență pasivă, fie ea și prin cultură. Cultura, la acea vreme, însemna angajare în linia trasată de Moscova și de Partid. Orice deviere era taxată drept cosmopolitism.
De altfel profesorul Crohmălniceanu aduce lămuriri în acest sens în cartea „Amintiri deghizate”, în care descrie cum însuși domnia sa a fost supus unui „proces al maimuțelor” ca principal acuzat. Deți astăzi ni s-ar putea părea o bagatelă, lucrurile erau cât se poate de serioase. În mod lăudabil, dând dovada unui curaj aproape sinucigaș, profesorul a criticat producțiile literare „inspirate din actualitate”, pe care le vedea, pe bună dreptate, ca fiind „narațiuni insipide cu chiaburi fioroși, mijlocași șovăielnici și țărani săraci”. La finalul întrunirii a fost acuzat de cosmopolitism, considerându-se că își manifestase, criticând, „disprețul față de temele contemporaneității”. La final, profesorul afirmă resemnat: „Majoritatea corăbiilor mele, pornite sub steaguri roșii către o lume mai dreaptă, naufragiase”.
La o primă vedere s-ar fi putut crede că profesorul s-a dezis, măcar în forul lui interior, de marxism și de aberațiile pe care această ideologie le-a creat în cele peste patru decenii de comunism din România. Am aflat surprins că n-a fost chiar așa. Domnia sa a făcut parte din zona lumii literare îndoctrinate până târziu, în celălalt deceniu negru, al anilor `80, când participa la ședințe de cel mai înalt nivel, cu Ceaușescu însuși în capul mesei.
Dar nu am vrut neapărat să vorbesc despre asta, ci despre articolul „Între realitate și sacrificiu”, scris de Ovid S. Crohmălniceanu în 1976. Sigur, nu se ajunsese încă la aberațiile din anii `80, deși după tezele din 1971 toată lumea se lămurise (indeosebi breasla literară) cum va arăta viitorul. Dar hai să vedem ce scria profesorul:
„Recentul Congres al educației politice și al culturii socialiste a demonstrat cu argumente ce preț însemnat pune partidul pe acțiunea formativă a literaturii. (... ) Vreau să apăs pe ideea că ținta formativă a cărților noastre ar fi de dorit să aibă în centrul ei mai concret idealurile comuniste. (...) Tovarășul Nicolae Ceaușescu a arătat la congres că «oamenii muncii vor să-și recunoască în lucrările literare și artistice propria lor fizionomie morală». E o cerință legitimă? Firește că da! Au avut-o consumatorii cărților în toate epocile istorice.”
Mai jos vine o explicație cu o concluzie care, vă spun la modul cel mai sincer, m-a lăsat cu gura căscată. E una dintre cele mai mari ironii pe care le-am auzit venind din partea unui critic al acelor vremuri, iar în acest punct profesorul Crohmălniceanu mi s-a părut foarte open minded, entuziasmant de-a dreptul.
„Mai toate romanele cu o influență mare asupra unei întregi epoci cuprind în centrul lor personaje asemenea cărora contemporanii lor au năzuit să fie.”
Urmează o întreagă listă care cuprinde nume ale unor astfel de personaje, încheiată în felul următor:
„Chiar în vremurile noastre, felul cum au marcat o parte din publicul tânăr romane ca De veghe în lanul de secară, al lui Salinger, sau Pe drum, de Kerouac, reflectă același proces.”
Excursul critic care urmează este unul tot mai argumentativ în favoarea ideii exprimate mai sus despre „acțiunea formativă a literaturii”. Din păcate, punctul câștigat cu referirea la Salinger și Kerouac a fost irosit imediat, diluat într-un fel de glagorie ideologică specifică:
„Firea adevărată a constructorilor socialismului ia naștere într-o luptă zilnică, necurmată, cu inerția, indiferența, evitarea răspunderii, apucăturile tiranice, tendințele egoiste, acaparatoare, interesele oarbe, mărunte, formele noi ale parvenitismului, nu sub forma unor vicii teoretice, ci personificate de inși vii, primejdioși, foarte abili și – măcar pentru o vreme – puternici.”
Articolul se încheie în aceeași zonă, după câteva pasaje în care criticul a încercat să resusciteze ideea pentru care fusese acuzat de cosmopolitism în anii `50, potrivit căreia romanul „trebuie să emită idei, nu pălăvrăgeală obscură”.
„Dacă vrem să crească însă numărul eroilor convingători și cuceritori ieșiți din mijlocul oamenilor muncii, să ne luăm curajul de a lumina adevăratele conflicte ale activității lor neobosite cotidiene, cu toată gama culorilor vieții, lichidând definitiv monocromatismul, atât trandafiriu, cât și cenușiu.
Nu întâmplător, secretarul general al partidului a legat, la Congresul educației politice și al culturii socialiste, aceste două probleme.”
Din păcate, bieții Salinger și Kerouac s-au dizolvat, în final, în apele tulburi pe care continuau să înainteze corăbiile „pornite sub steaguri roșii către o lume mai dreaptă”. Stindarde care fluturau însuflețite de îndemnurile prețioase ale secretarului general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu.
Bibliografie selectivă:
Mărturii, Cartea Românească, 1979
Ovid S. Crohmălniceanu, Mărturii deghizate, Humanitas, 2012
Mircea Cărtărescu, Pururi tânăr, înfășurat în pixeli, Humanitas, 2003
gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/
