Cristina Botîlcă ne-a trimis un e-mail zglobiu în care ne gratulează datorită faptului că publicăm „numai poezie bună” (mulțumim!), gelozia ei venind la pachet cu dorința de a fi publicată pe www.omiedesemne.ro. În ciuda intervalului de timp scurs de când am primit acest e-mail, n-am ezitat nicio secundă să-i împlinesc dorința, mai ales că am descoperit trei poeme de o dezarmantă simplitate, care merg pe linia melancolic-confesivă a poeziei biografiste.

Mărturisesc că am rămas bouche-bée când am citit CV-ul, un document întocmit profesionist, presupun că după toate regulile curente (niciodată nu m-am priceput la așa ceva) care ar da pe spate orice angajator serios. Am reținut din el (deocamdată, până când www.omiedesemne.ro va fi în stare să ofere și joburi) o lungă listă de premii obținute la diverse festivaluri și concursuri literare (jur că nu sunt deloc puține) și o altă listă de publicații în care presupun că a apărut cu poezie.

Cristina Botîlcă s-a născut pe 28 aprilie 1997, a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității București și este licențiată în Filologie Engleză-Franceză. Este traducător de carte și de subtitrări. Nu reiese din CV dacă a debutat editorial.

***

M-am trezit prea devreme
Și am scos ibricul din dulapul de sus
Din bucătăria plină de praf.
Am deschis ușița sertarului decojit de vopsea
și am căutat cafeaua boabe,
pe care nu o mai văzusem de mult în casa bunicii.
N-am găsit-o.
În schimb, știam că avea niște boabe pe undeva,
nu știu dacă erau de cafea,
dar m-am gândit să le râșnesc pe ele,
că tot o fiertură tare avea să iasă.
Am scotocit prin sertărașele mici și verzi,
pe care le deschideam unul câte unul
trăgând de un șurub rece și gros,
dar n-am găsit decât hârtii și cărți de rugăciune.
Atunci mi-am adus aminte
că gândurile mele grele și amare ar avea gust bun cu zahăr și lapte.

***

Visasem că mă mușcase o nevăstuică de deget,
care ieșise din partea cealaltă a curții,
din casele vechi ale lu’ Mamaie.
Și când s-a făcut dimineață,
degetul încă mă durea,
roșu și apăsător,
zvâcnind de parcă mi-ar fi crescut o inimă în vârful lui.
Și am rămas așa în pat,
uitându-mă la urma roșie de dinți,
întrebându-mă dacă Mamaie mai avea nevăstuici în grădină.

***

Ora umbrelor
este atunci când soarele tocmai a apus
și trebuie să te obișnuiești cu cimentul pe care-l vezi deasupra ta,
culoarea aia obsedantă, ca o pâclă de ceață prin care – culmea! – vezi,
dar tot trebuie să-ți mijești ochii și să oftezi
ca să te zărești în geamul de la bucătărie,
pe când te uiți înspre vest, degeaba.
Ora în care ești cel mai singur.
Dacă urci la etaj și te uiți înspre șosea,
mai vezi din când în când o mașină care merge încet pe stradă,
cu farurile aprinse,
și-ți imaginezi că de-acolo răsare soarele.
Și parcă nu-ți vine să te duci la culcare,
că e prea devreme,
dar nici să te apuci de treabă,
că e prea târziu.

Foto credit Cristina Botîlcă: https://www.facebook.com/photo.php?fbid=2376643295733840&set=ecnf.100001645773184&type=3&theater

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment