Cosmin Pîrghie s-a născut pe 27 martie 1991 în Rădăuți. Este doctor în filologie la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava.

A fost recompensat cu marele premiu la festivalul Geo Bogza (2016), marele premiu la festivalul Nicolae Labiș (2018), marele premiu la festivalul Ion Cozmei (2019) și marele premiu la festivalul Rezonanțe Udeștene (2019). 

Acestea sunt cele câteva date biografice trimise de Cosmin pe adresa redacției. Mărturisesc și eu, la rândul meu, că am stat ceva pe gânduri până să public aceste poeme, nu pentru că n-ar fi publicabile, ci pentru că, lucrate un pic mai atent, ar fi putut căpăta un plus de valoare.

E o poezie torențială și pe alocuri livrescă, mesajul fiind transmis cu revoltă & cu histrionismul unui poet care-și citește poemele în fața unui stadion. Apar, exasperant – și aici n-am să fac nicio concesie, fiindcă nu înțeleg de ce poeții tineri preiau automatismele ineficiente și vetuste ale înaintașilor – referiri la poeți și la poezie (aici preponderent autoreferențiale) care strică sensurile și destructurează cumva schelăria destul de fluidă până atunci a epicului poetic (de asta am și reunțat la textul antipoem, unul mai puțin gălăgios, e adevărat, dar cu un gen de patetism concentrat & sumbru, care obține efectul invers, apropiat mai degrabă de hilar decât de dorita „seriozitate existențială”).

În rest, sunt multe vocalize textuale apropiate pe alocuri de un fel de hip-hop contestatar & suav în genul Eminem, care apasă pe coarda sensibilităților unui actant a cărui viață pendulează între doi părinți mai degrabă absenți – sau prezenți prin negativul unui film care se derulează halucinant – acesta alegând în cele din urmă calea revoltei cu ajutorul poeziei, pe care o folosește acuzator, cu arătătorul îndreptat mânios spre toate relele din lumea asta și spre golul din sinele care încearcă din răsputeri să capete o identitate, să-și găsească un sens.

cum am ajuns să semăn cu eroul din avatar

am 27 de ani și la 27 de ani pot spune cu mâna pe biblie
viața mea a fost și este în fiecare zi ca pentru fondane ultimul drum la birkenau

uite cosmine cum stau înfundat cu spatele în peretele aceluiași bloc din rădăuți
(sunt ceva ani de când mucegăim)
afară e iarnă până la dumnezeu și înapoi
nici un bob de căldură sufletească din partea cuiva – tu nici acum nu știi că nu există așa ceva
îmi șoptește a nu știu câta parte din creierul meu înghețat satanic
nici un bob de milă pentru orfanii acestei lumi minunate

cosmine doar priviri grăbite cu viteza lui 2019 care săgeată câteodată întunericul
mă mai ating părintește – eu care nici nu știu ce înseamnă să mă atingă cineva părintește
eu care cred și la vârsta asta
că barza e cea care aduce copiii orfani
și îi lasă pe unde apucă

cosmine uite și tu priviri care săgeată întunericul și atât
ceva în ființa acelor oameni de pe stradă le-o smulge ca un necurat le-o smulge cu tot cu ochi
înainte ca întunericul măcar să-și dea seama
înainte ca privirea să simtă omul și să devină umană

cosmine frigul începe ca un student în primul an la teatru să-și facă numărul
cu mine pe scena mare a vieții din rădăuți
da. și tot circul începe și tot circul se repetă așa de ani până corpul meu
cosmine corpul meu e în fiecare zi orice vrei tu
pe el dansează fulgii de zăpadă ca prostituatele în bordelurile lumii întregi
pe el se fut toate vânturile iernii în draci
pe el se pișă gerul sub clar de lună
pe el se amestecă cu mixerul infernul lui rimbaud cu florile lui baudelaire
până mă albăstresc și semăn cu eroul din avatar
doar semăn

până când cosmine toate astea?
până când?

vreau să nu mai fiu poet

vreau să nu mai fiu poet
dumnezeu din ceruri de pe pământ din iad de oriunde dorește el
mă aude acum nu ?
dumnezeu își notează undeva nu ?
dumnezeu nu are o memorie tare bună –
n-am spus-o eu primul
„mais Dieu de ses enfants a perdu la mémoire” – zicea Lamartine
și chiar dacă își notează
ceva în mine îmi spune că
s-ar putea să mă uite
dacă nu-i repet întruna
și poemul ăsta reține că tre să-i repet întruna nu vreau să mă uiți
și poemul ăsta-i repetă întruna nu vrea să îl uiți
da, fix cum l-a uitat pe tata când se ruga
credincios ce era se ruga cât erau serile de lungi
la dumnezeu să nu moară
să fie tata lângă mine
să nu rămân orfan de la vârsta aceea
îmi doresc să nu fi cunoscut niciodată viitorul într-un canal
din inima rădăuțului
cu lumina aceea pișată parcă printr-o sită
și cu șobolani ca o armată de jihadiști gata să-ți ia piuitul
îmi doresc să nu fi trăit niciodată poveștile altor orfani –
se duc pur și simplu ca un arc voltaic la suflet –
și pentru asta nu există vindecare
îmi doresc să nu fi început să scriu poezie
și să fi continuat de fapt ceea ce realitatea se chinuia
de când a murit tata
se chinuia să mă facă să văd cu ochii mei cât capacele de la canale
că lucrurile pot sta altfel că viața nu trăiește numai din amintiri dospite
numai în acest canal jegos
că pot să urc pe scara făcută din câteva funii
ca un optimist
cel puțin acolo sus viața nu e trăită în format 3d
așa ca în poezie

sincer vreau să nu mai fiu poet
vreau să fiu ca ileana aia din poezia lui fundoianu
care nu știe decât să mulgă vaca
și mulsul ăsta să-mi fie zilnic o spovedanie
da ați auzit bine o spovedanie
acum îmi spun
sunt indiferent la toate

acum îmi spun
pot trăi cu indiferența asta
cât un butoi cu vaselină în care te scufunzi
cu greutatea unei muște

acum
poemul ăsta râde ca prostu de mine –
el e singurul care a văzut
dincolo de mormanul de carne și oase
comun banal neimportant
o sensibilitate ca suprafața neatinsă a unei ape
care stă să se spargă din nimic
și profită de asta

sincer
nu vreau să ajung de la vârsta asta un poem
pe care alții nu dau doi bani
pe care alții se pișă pe el ca javrele –
în poemul ăla poate stam pe bune de vorbă cu tata
și comunicam iubire
ca de la copil la părinte

sincer
vreau să nu mai fiu poet
și poemul ăsta să fie surd din naștere și să nu mai râdă ca prostu de mine

altfel de poezie vrem

da, în viață sunt acele câteva minute sau poate secunde în care
frica pornește brutal speranța
și speranța începe să urle în gâturile noastre ca o drujbă ruginită
până crapă.
mă gândesc la toți cei care au murit acolo la colectiv cosmine…
poetule STOP ca la circulație am zis acum altfel de poezie vrem din start gata cu smiorcăielile și cu moartea din noi și cu versuri plângăcioase aducătoare de tristețe și opărite în lacrimi –
nu cred că asta și-ar dori ei care trăiesc și pe care îi poți pipăi în acest poem și dacă îi strângi mai tare s-ar putea să îți spună că îi doare uite îi doare pe bune vezi
și ca să fie clar acum poezia e un semn de circulație mare cât colosul din rhodos
poetule îți reamintește acum cosmin în caz că ai uitat
suntem în 2019 aceeași politică aceleași spitale aceiași oameni cu un 19 în loc de 15 la coadă banal comun de căcat vârtos și multă mizerie în capurile noaste nu doar pe străzi
o dâră în urmă în fața noastră peste tot ce devine morman și mormanul acela suntem tot noi –
nimic nu s-a schimbat ne spunem cu mândrie cu revoltă cu râsete cu plânsete cu de toate ne spunem doar
nici nu o să se schimbe ne repetăm ca într-o piesă de teatru cu scaunele goale ionesciene și atât
așteptăm beckett a zis că godot nu mai vine așteptăm
începem totul cu nu și terminăm totul cu nimic și mândria răsare pe fețele noaste ca o plantație de marijuana după ploaie
și când ne întreabă careva da am vorbit din suflet cum trebuie cu mâna pe biblie am jurat că adevărul și numai adevărul spunem și da acum suntem expresia adevărului nu a noastră a fiecăruia –
mai pe înțelesul tuturor tot o pulă spunea micutzu v-ați prins nu

cosmine dar totuși eu mă gândesc la cei care au murit acolo
și-mi spun fiecare a sperat gălăgios măcar o clipă că viața o să-i mai dea o șansă
64 de „strigăte de durere înfipte în pereți
în chip de rugăciune”
da. și fiecare a sperat…
poftim sunt oameni care au scăpat din ceva și mai rău
de ce noi n-am scăpa din asta?
o întrebare pe care și-a pus-o fiecare de acolo cosmine
știu sigur asta
o întrebare cât o inimă trăsnită de mii de ori de un cer
care avortează milioane și milioane de trăsnete
o întrebare cât o rugăciune simplă
spusă de un copil cu glas bisericesc
da. de un copil care crede atât de tare în dumnezeul lui
chiar crede
o întrebare – cuminecătura blestemată a vieții
dar viața câteodată nici nu știi cât de iute se travestește în moarte și…
și STOP STOP din nou moartea e aici în acest poem cu ei cu noi moartea poetule?
mi-aș dori în această secundă să mergi la braț cu Rimbaud prin infern în luntrea lui Caron până la capăt birjarule până la muțenie și poezia…
poetule îți reamintește cosmin și tu bagă bine de data asta la cap ultima oară ultima șansă
poezia poate fi și altceva în afară de moarte
m-am săturat să respir moarte să dorm moarte să visez moarte să mă piș moarte
STOP
de pildă iată în sfârșit o mână de-a lui Picasso cum intră în scenă ea jucăușă
și se apucă să șteargă moartea în culori vii curcubeu de frumusețe
iese acum din pensula lui Picasso și poezia uite mă văd îi văd ne vedem e așa de natural povestim pe tihnă
ți-am zis stai nițel cu noi la masă poetule să îi cunoști cum sunt nu plângăcioși nu un poem
plângăcios de petrecanie nu un poem care profită de tragic un fel de Eschil din 2019 nu
stai cu noi că acum bem bere blondă și ne gândim la blonde și crăpăm semințe în măsele și ne doare în pulă de tot fix acolo
și râdem și împroșcăm cu râsete și coji de semințe –
fără versuri triste cosmine? dar poezia…
fără versuri poetule
și nimic nu e deplasat în acest tablou decât o lacrimă mică mică în colțul ochiului
(probabil mi-a iesit după ce am băut după poet)
pe care încerc să o îndepărtez acum cu cuțitul
și poezia mă ajută desigur cu cuțitul

ziua de mâine ustură

aș vrea acest poem să-l strivesc cu talpa pantofului
ca pe un gândac
după care să închid ochii în felul meu și să spun în sinea mea
mamă ce vis ciudat am avut
a fost cel mai cel
numai că poemul ăsta nu seamănă cu altele și nu poate fi strivit
poemul ăsta-i un organism viu în mine
așa ca ziua aceea pentru evrei
da. ziua aceea afurisită de la Auschwitz-Birkenau
care n-a murit odată cu ei
și colindă istoria până astăzi ca acel tren nedormit
vestitul tren nedormit de care amintesc poeții
cu roțile ruginite și care șuieră cu toate gurile lor mari deschise
da. poemul ăsta-i cum spuneam un organism viu
care trăiește nu ca alte organisme de la o zi la alta
îi e de ajuns ziua aceea
da ziua aceea în care s-au petrecut atâtea
în care tata m-a dat afară din casă ca pe un gunoi ordinar
în care mama mi-a aruncat atâtea vorbe urâte
(nu credeam să aud așa ceva din gura ei)
vorbe care m-au acoperit ca o pătură de prelandez făcut uncrop
în care imaginea părinților s-a spart ca un geam mare de sticlă
(poemul ăsta s-a îngrozit atunci
poemul ăsta a tras totul pe cameră)
și toate cioburile au pușcat rachetă în mine.
da a fost cel mai dureros
și încă-i dureros
știi ziua de mâine nu reface nimic
cei care cred în ea trebuie să știe că-i un mit
da. mitul visătorilor. adică mitul celor slabi
ziua de mâine știe numai să-ți aducă aminte
să pună sare proaspătă pe rană.
ziua de mâine ustură

poezia asta ne ține acum pe toți o familie

mama ta a fost o bețivă
toată viața ei n-a făcut altceva decât să bea
prima dată când cineva mi-a spus în felul ăsta
eram la școală
țin minte am venit acasă
aproape plângeam când am întrebat-o pe mama
și mama m-a pocnit atunci rău de tot
pliosc una peste față fără să ezite așa ca în viață direct
și mi-a zis: asta ca să ai de ce plânge
nu i-am înțeles gestul
mai ales că era mama
și la mintea mea de copil de atunci
o mamă nu-și plesnește niciodată copilul.
o mamă își iubește copilul.
știi atunci am aflat că sufletul nu e atât de frumos ca în biblie
și că sunt momente ca astea
când îl simți ca un cazan cu apă clocotită care te opărește
da. și nu ai bani de spitale private de viena și pula mea riști
te uiți la tine și ești un adevărat tranșeu
în care explodează totul mereu
de cum te naști și până ce mori
nici măcar alcoolul care e un napalm de nota 10
și pe care mi l-a arătat mama așa de frumos ca un film văzut din spatele scenei
nașterea lui maturitatea lui uite cât de frumos e
și care ar trebui să spulberere cu fiecare înghițitură totul
praf și pulbere să se aleagă
cum s-a ales din sodoma și gomora și românia dar nu
amintirile sunt sensibile și la ultrasunete
uite cosmine uită-te bine la tine în loc de vene ai amintiri care vibrează
pe limba lor

*

mama nu mi-a povestit niciodată despre tata
de atunci de când m-a plesnit
am trecut sub tăcere multe întrebări
asta nu înseamnă că ele nu revin ca acei cerșetori
care nu înțeleg că nu-i momentul acum
și că trebuie să mai aștepte până
am cotrobăit peste tot să găsesc o poză cu tata
și nimic de parcă realitatea
da crematoriul ăla încăpător l-a înghițit pe tata
și l-a șters complet din memoria colectivă.
nimeni nu vorbește nimic
nici măcar istoria care mai scapă din când în când câte ceva –
cosmine ăsta e un spectacol de teatru greu de digerat de mine
cosmine mă simt ca louis de funès pus în scenă de un estragon sau un vladimir
pe o bancă în parc și lângă mine e mama și realitatea și istoria și toți râd uite și tata ? – întreb eu -un gol se aude numai atât și iar râsete apoi o dorință nebună în mine galop asurzitor în căutare prin deșertul voit și tot mai încăpățânat de râsete al mamei tocmai al mamei –
și cosmine scena asta se repetă în capul meu așa seară de seară

*

am început să scriu poezie în secret
serile în care mama se punea să bea de una singură
eu scriam poezie
acolo l-am întâlnit pentru prima dată pe tata
în carne și oase
acolo am stat cu el de vorbă
i-am auzit glasul
numai acolo.
n-am îndrăznit niciodată să-i spun asta mamei
n-am îndrăznit să-i spun că poezia a trădat-o
și că vorbește

*

au trecut ani
eu am continuat să scriu poezie
tata mi-a fost în tot acest timp
ca vergiliu pentru dante
când am intrat la facultate
când am futut prima fată
când am început să beau
ajunsesem la un moment dat să nu îmi dau seama dacă cel care vorbește sunt eu sau poezia
știam un lucru că tata e cu mine
și asta îmi era de ajuns

*

mama a murit de cancer
era într-o seară cu cer senin glacial sticlă ascuțită brici
a vrut atunci să-mi spună ceva
am plecat urechea sunetele se pierdeau ca vaporii de gaz în aer
mi-a făcut semn să-i dau să ia o gură de alcool
și i-am dat. am văzut cum a încercat să înghită
și n-a putut. încet ca un pârâu pe secate i s-a scurs din gură
întreg conținutul
lacrimile m-au podidit atunci
clipa era prea dureroasă –
ca o pierdea transparentă plină cu țepi cu care m-am înfășurat
din cap până în picioare strâns strâns
să-ți pierzi mama nu e ușor
nici măcar atunci în ultima clipă nu i-am vorbit de tata
să-i spun că l-am cunoscut
să-i spun că i-am vorbit și el mi-a vorbit
să-i spun că spre deosebire de realitate și istorie poezia asta ne ține acum pe toți o familie

Patreon - O mie de semne

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment