„Steinhardt. Bughi mambo rag” este unul dintre cele mai reușite volume din seria de biografii romanțate apărute la Editura Polirom. Nu e neapărat o carte capabilă să dea răspunsuri unor întrebări complicate sau care abordează teme cu greutate, deși în principiu evocarea suferințelor prin care a trecut Nicolae Steinhardt este o mare temă. Lavinia Bălulescu s-a priceput să mențină un echilibru între compartimentele cărții, fără să altereze laturile ordinare ale existenței apăsând până la fund pedala tragicului.
Am descoperit, surprinzător, în tripticul din care este formată cartea, trei personaje care-și expun cu onestitate confesiunile (mai mult sau mai puțin) închipuite, ca și cum ar ține, fiecare dintre ele, un jurnal (nu al fericirii) retrospectiv, cam în modul în care a procedat însuși monahul de la Rohia, despre care știm cu toții că nu și-a scris Jurnalul fericirii în închisoare – nici n-ar fi fost posibil, de altfel – ci l-a conceput în anii următori. Sigur că există această variantă, cam romanțată după gustul meu, că Steinhardt chiar și-ar fi scris, mantal, jurnalul în închisoare, consemnările ulterioare nefiind altceva decât o transcriere. Admit că există pasaje întregi care ar fi fost realizate potrivit acestei modalități de lucru, însă Jurnalul fericirii, ca întreg, rămâne în opinia mea o carte de memorii, un fel de all that jazz existențial sau, ca să mă iau după monahul de la Rohia, un „bughi mambo rag” confesiv.
Spun surprinzător deoarece, dacă în cazul lui Oscar Steinhardt (din secțiunea „Tatăl”) sau al celor doi preoți, Ștefan Iloaie și Vasile Filip, pe baza mărturiilor cărora a fost scris capitolul „Discipolul”, nu la fel de principial ar trebui să stea lucrurile în ceea ce-l privește pe „Securistul” din zona de tranzit a cărții. Și totuși, Lavinia Bălulescu nu l-a demonizat pe acest „lucrător în slujba poporului”, ci mai degrabă i-a băgat „demoni” în cap și ni l-a prezentat, surprinzător, în modul cel mai uman cu putință. Felul în care mărturisește, impenitent, că și-a protejat țara, este un fel de sindrom al „lucrului bine făcut” și o (auto)justificare pentru abuzurile comise.
„Eu mi-am protejat țara. Iar dușmanii poporului, care ne-au vândut capitaliștilor, meritau tot ce li s-a întâmplat. Nu am de ce să nu dorm noaptea. Nu am de ce să mă simt vinovat. Din contră, dorm ca un bebeluș”, spune fără nicio urmă de regret securistul, așa cum și în realitate mulți au făcut-o. N-am auzit pe niciunul să recunoască vreodată contrariul, iar în acest sens rămân de notorietate secvențele în care Pleșiță sau Vișinescu spun, răstindu-se la camera de filmat, că ei și-au făcut datoria față de țară și de popor. Sunt mostre de ipocrizie crasă de care aceste personaje sinistre au dat dovadă, iar „Securistul” din cartea Laviniei Bălulescu nu face decât să întărească impresia că aparatul de represiune a fost compus din „patrioți” care au executat niște ordine venite întotdeauna „de sus”, adică de la o instanță impură și abstractă, care după revoluție s-a aneantizat ca prin farmec, de parcă cei „de sus” fuseseră doar niște entități diafane care, în numele aceluiași popor și veghind la liniștea și bunăstarea acestuia, au dat ordine criminale.
Aceste minciuni la fel de ordinare sunt contrazise de nenumăratele mărturii ale celor care au trecut prin sistemul de reeducare comunist întruchipat de sinistrele pușcării devenite în prezent adevărate locuri de pelerinaj. Unul dintre cei care au denunțat samavolniciile din aceste adevărate instituții ale morții a fost chiar Nicolae Steinhardt. Iată ce spune undeva în Jurnalul fericirii: „Căratul tinetelor la Jilava ia, când ele sunt pline ochi, aspecte jalnice și caraghioase. Cea mai neînsemnată mișcare neconformă cu echilibristica salturilor de pe trapez poate avea drept consecință răsturnarea conținutului vasului îndeobște cunoscut sub numele de «tun». Cad în repetate rânduri la «scoaterea serviciilor» alături de părintele Mina. El e îndemânatic, eu nu. Se întâmplă să se reverse tunul. Pedepsele în cazul acesta sunt aspre. La iuțeală punem spurcăciunea jos și ne repezim să adunăm fecalele și să ștergem cu degetele sau cu batistele urmele de lichid. Uneori izbutim, alteori nu. Părintele Mina lucrează atât de repede încât mie îmi rămâne puțin de făcut. Pedepsele, alături de părintele Mina, își pierd caracterul sordid și iau aspect de mortificare. Apoi, cuviosul nu e numai monah, ci și țăran mucalit. Râde atât de sincer încât mă învăț și eu să fac haz mare de adunarea rahaților.” (Jurnalul fericirii, Editura Polirom – Mănăstirea Rohia, 2008)
Am insistat cu acest citat ceva mai amplu deoarece țin să scot în evidență modul în care Lavinia Bălulescu s-a priceput să-l „zugrăvească” pe Nicolae Steinhardt, adică inclusiv cum sugerează partea de final din acest fragment. Odată cu retragerea formală și relativă din viața publică, Nicolae Steinhardt nu a devenit un monah izolat complet în reculegere și suferință, ci dimpotrivă, și-a păstrat, pe lângă o anumită asprime, și spiritul ludic. Momentul evocat de Lavinia în carte, când băieții din mănăstire duceau mâncarea la porci, este memorabil tocmai prin acest „bughi mambo rag” de tragism și ludic. Monahul de la Rohia, văzând „risipa” de alimente, evocă pe un ton glumeț vremurile când o astfel de „marfă” ar fi cântărit, poate, greutatea ei în aur și ar fi făcut, cel mai probabil, diferența dintre viață și moarte. „Credeți-mă, când am fost la pușcărie, dacă ne-ar fi dat în ziua de Paște asemenea mâncare cum dați voi acum la porci… Păi porcii ăștia sunt niște boieri, mănâncă ciorbă cu prăjituri plutind pe deasupra…” Și nu avem motive să nu credem că chiar așa au stat lucrurile.
De altfel, unul dintre meritele cărții este acela că, pe măsură ce elementele ficționale se îmbină cu cele extrase din documentarea foarte bine făcută (felicitări Laviniei pentru efort), scenele sau dialogurile devin tot mai credibile. La început am avut senzația că am de-a face cu o adevărată biografie romanțată. Pe parcurs însă impresia asta mi s-a șters aproape cu totul. Am afirmat că volumul Laviniei Bălulescu este unul dintre cele mai bune din această serie inclusiv datorită faptului că seamănă cel mai puțin cu o biografie romanțată. Este, de fapt, o rememorare, o scoaatere la suprafață a unor fapte care, dacă n-ar fi fost „asamblate” ingenios așa cum a făcut-o Lavinia, ar fi rămas cel mai probabil dispersate prin alte cărți. Lavinia a dat dovadă de tact, de înțelepciune și de răbdare, fiindcă a potrivit toate aceste mărturii și le-a încadrat într-un spațiu limitat, rezultatul fiind un mecanism care funcționează, e viu și ne redă o realitate istorică încă nedeplin documentată și relatată.
„Pofta” publicului de a absorbi astfel de istorisiri, sub o formă ceva mai puțin academică, însă mult mai atașantă, rămâne, în opinia mea, insațiabilă. Eu, cel puțin, am citit cartea în doar câteva ore, fiindcă mi s-a părut captivantă și – chiar dacă o să vă mirați sau n-o să fiți de acord – pe alocuri amuzantă. Modul în care Nicolae Steinhardt–personajul din cartea Laviniei, înfruntă realitatea postcarcerală este unul cât se poate de uman, așa cum la fel de uman este discursul interior al „Tatălui”. Oscar Steinhardt este un monument de răbdare și de înțelepciune. Chiar dacă i-a spus fiului său „Să nu fii jidan fricos și să nu te caci în pantaloni!” chiar în ajunul arestării acestuia și chiar dacă e conștient că, fiind avansat în vârstă, e posibil să nu-și mai vadă fiul niciodată, îi dă un „brânci” părintesc, o încurajare în aparență cinică, însă menită să-i torpileze temerile și să-i dea un supliment de curaj. Toate aceste scene dramatice sunt de găsit și în Jurnalul fericirii. De aceea vă sfătuiesc ca, odată cu „Steinhardt. Bughi mambo rag”, să luați la pachet și „Jurnalul fericirii”. Sunt lecturi complementare: una, pentru a ne da seama în ce măsură realitatea unor vremuri tragice poate fi redusă la trei solilocvii cât se poate de umane (inclusiv cel al Securistului, cu toată coloratura lui negativă); a doua, pentru reamintire și pentru pregătirea „vocii” lui Steinhardt, care este prezentă pretutindeni.
Foto credits Lavinia Bălulescu: Ariana Vulpe, de aici: https://www.facebook.com/photo?fbid=992058380976405&set=pob.100001118465794
