Spuneam acum ceva vreme despre Radu că este „un poet consacrat, un poet mereu tânăr și, last but not least, un poet mereu promițător, în sensul că poezia lui promite în permanență (și se ține de cuvânt) valoare, delectare sapiențială, excelență”. Se întâmpla la deschiderea rubricii „Moment poetic”, iar cartea din care am preluat atunci un poem a fost Kaddish, apărută anul acesta la Casa de Editură Max Blecher și lansată la Bookfest 2023.
Îmi mențin afimațiile (și) fiindcă acum, la recitire, Kaddish îmi lasă aceeași senzație, anume că a fost scrisă de un poet aflat într-o perioadă fastă, un poet care nu se dezminte și care s-a dovedit capabil să-și extragă esențele poetice și din alte surse. O spun deoarece pentru unii poezia lui Radu părea la un moment dat blocată în jurul unui singur subiect. Ei bine, Radu a dovedit că nu-i așa (o făcuse și anterior, enfin…) și că are suficiente resurse (interioare) ca să-și arunce ancorele creative și în alte adâncuri poetice. O face, iată, strălucit, în Kaddish, volum care pentru mine reprezintă încă o dovadă a posibilităților nelimitate ale poeziei.
Cred că cel mai inteligent lucru pe care-l pot face în acest moment este să-mi abandonez încercările critice stângace și să-l las pe Andrei C. Șerban să ne arate ce reprezintă de fapt Kaddish: „Nu atât o carte de poezie, cât o carte despre poezie, volumul lui Radu Vancu este un crez în literatura ca formă de redempțiune prin frumusețe. Sau un kaddish, pentru a folosi conceptul preferat de autor și care, asemenea unei chei de boltă, susține întreaga arhitectură a acestei coborâri în infern. Vorbim aici însă nu neapărat de un infern personal, cât de o experiență colectivă a Răului. Astfel, asumându-și aproape organic tragediile victimelor regimului nazist printr-o suită de avataruri pasagere, scriitura lui Radu Vancu este în căutarea locului geometric al confesiunii diaristice, exercițiilor de admirație aduse acelor „minți luminate distruse de nebunie” și discursului meta ce chestionează mijloacele literare de producere a unei epifanii.”
Și, bineînțeles, trebuie să las și poezia să vorbească:
***
Groapa comună e un instrument de gândit Abia
după ce-ai ajuns în ea ți se naște creierul Abia
când o auzi pe fetița de 3 ani împușcată acum 3
săptămâni întrebând Mama noi credem în moarte
Abia când auzi vocea liniștită a mamei aceeași voce
cu care s-a rugat 3 zile de soldați s-o împuște și pe ea
zicând Mămăruța mea moartea nu există Abia când
îi auzi pe toți cei din groapa comună cum se străduiesc
din răsputeri să respire cât mai fornăit pentru ca fetița
să creadă că sunt vii Mămăruța noastră ne auzi cum
respirăm Abia când auzi fetița râzând fericită Da Vă aud
Suntem vii cu toții & simți respirația ei mică încălzind
toată groapa comună Abia atunci ți se naște creierul
Abia atunci îți aduci aminte cum respirația mică a unor
poeme ți-a încălzit inima Abia atunci înțelegi de ce-i șopteai
poeziei Mămăruța mea moartea nu există Sau poate că ea
șoptea asta inimii tale E greu să-ți aduci aminte fiindcă
pe vremea aia nu aveai creier E nevoie de o groapă
comună (Nu-i sigur că și de ceva poezie) pentru ca
creierul să se nască
