Librăria Humanitas de la Cișmigiu a fost din nou o gazdă primitoare la un eveniment pe măsură: lansarea celei de-a doua ediții a volumului „Puterea fragilității” (Humanitas, 2019), de Doina Cornea. Au participat Cristian Preda, politolog, profesor la Universitatea București, Facultatea de Științe Politice, Ioan Stanomir, profesor de științe politice la Universitatea București și autor Humanitas, precum și Gabriel Liiceanu, care semnează prefața cărții.

Aseară, în timp ce-i ascultam pe invitați, mi-am amintit în ce împrejurări am văzut-o prima dată în carne și oase pe Doina Cornea. Era în primăvara lui 1990, în Piața Universității. Cineva a anunțat că distinsa doamnă din Cluj urma să ia cuvântul din balcon. N-am să înțeleg niciodată de ce la auzul numelui Doinei Cornea au început să se audă fluierături din public.

Acestea s-au intensificat când Doina Cornea și-a început discursul. Era absurd, de vreme ce toți cei care ne aflam acolo aveam aceleași idealuri și, mai mult decât atât, o aveam în față pe cea care, cu un curaj aproape sinucigaș, luptase ani de zile împotriva regimului care tocmai intrase în colaps cu doar câteva luni înainte, în decembrie 1989.

M-am dumirit după un timp de ce au fluierat-o pe Doina Cornea. Or mai fi fost și alte motive, care țineau de opțiunile politice diverse, contrare unora dintre cele exprimate de celebra disidentă. Principalul motiv a fost însă… timbrul vocii Doinei Cornea. În jurul meu lumea era indignată că i se dăduse cuvântul unei persoane cu o asemenea „voce pițigăiată”.

Mi-a fost rușine atunci. A fost unul dintre puținele momente în care n-aș fi vrut să mă aflu în Piața Universității. Pe lângă motivul invocat, unul hilar, desigur, mai era și sentimentul că încă nu exista o unitate a punctelor de vedere, că fiecare dintre cei prezenți putea emite o opinie proprie. Or, tocmai ăsta era lucrul pe care-l urmăreau FSN-iștii: atomizarea, fărâmițarea glasului comun al Pieței, dispersarea valorilor care o compuneau.

În  cele din urmă vocea Doinei Cornea, cu sonoritatea ei impopulară, dar și cu acea binecunoscută aparentă fragilitate, a dominat Piața Universității cele câteva minute cât a ținut discursul. Măcar în acel punct eram de acord: turnura pe care lucrurile o luaseră în acel fierbinte aprilie-mai 1990 nu era una sănătoasă pentru democrația românească. Iar asta s-a văzut bine mai târziu și încă se mai poate vedea și în ziua de azi.

Cristian Preda

Primul invitat care a evocat-o pe Doina Cornea a fost Cristian Preda:

„De la moartea Doinei Cornea, acum un an, nu s-a vorbit despre ea în România. Din nefericire, în afară de vestea morții domniei sale, nu s-a scris nimic din 2018 încoace despre această figură remarcabilă a istoriei noastre.

Omagiul îi este binevenit și sunt convins că influența pe care Doina Cornea o va avea în societatea românească e departe de a putea fi anticipat în acest moment.

Din nefericire nu s-a scris despre Doina Cornea nici înainte. Aveam însă privilegiul de a o putea asculta sau de a o vedea.

Volumul cuprinde convorbirile cu Michel Combes, care sunt făcute imediat după căderea lui Ceaușescu, în primele luni din 1990. Mai sunt 31 de scrisori și fragmente din alte interviuri sau conferințe ori intervenții publice. Acest volum ne vădește o personalitate extraordinară.

Trebuie spus pentru cei care n-au trăit acele timpuri că și Corneliu Coposu, și Doina Cornea au fost obiectul unor stigmatizări incredibile la începutul anilor 90, până la moartea lui Corneliu Coposu, și apoi până la moartea Doinei Cornea.

Cartea este un document pentru că Doina Cornea descrie în amănunt, cu o atenție foarte minuțioasă la tot ce înseamnă contextul și forțele în acțiune, ce a pățit în timpul comunismului.  și cum a început să reacționeze la fărădelegile regimului. O face cu modestie și fără a-și atribui vreun merit.

Cartea este foarte prețioasă și pentru că avem o mărturie extraordinară despre Revoluție. Doina Cornea relatează surpriza pe care a avut-o atunci când la Cluj, în momentul când s-a declanșat Revoluția, mulțimea s-a strâns în jurul ei. Evocă emoțiile pe care le avea, fiind împinsă să vorbească mulțimii, văzând cât de extraordinară era solidaritatea în acele momente, un lucru care-i lipsise înainte de căderea lui Ceaușescu.”

Ioan Stanomir

A urmat cuvântul lui Ioan Stanomir:

„Cred că aspectele invocate de Cristian Preda sunt o introducere foarte bună și salutară în analiza unei personalități despre care, din păcate, românii au știut și foarte mult, și foarte puțin. Au știut foarte mult încât s-o urască – pentru că au urât-o cu pasiune în anii 90 – dar destul de puțin încât s-o admire și s-o respecte pentru ceea ce a fost.

Portretul Doinei Cornea, odată cu lectura acestor texte, se întregește. Doina Cornea nu este un accident în istoria românească. Are capacitatea de a se înscrie într-o anumită linie care a existat în România înainte și după 1948. Doina Cornea nu este un personaj izolat. Ea devine un personaj izolat atunci când lașitatea devine endemică, devine ca un cancer care roade societatea românească.

Dacă istoria României ar fi fost alta, cu siguranță că Doina Cornea, alături de personalități precum Iuliu Maniu sau Corneliu Coposu, ar fi fost în compania părinților fondatori ai Europei. Astăzi (n.r. – ieri) este ziua Europei. Bineînțeles că sunt oameni mai bine pregătiți decât noi să vorbească despre ziua Europei. Liviu Dragnea este unul dintre ei, cu siguranță.

Eu, cum nu am pregătirea domnului Dragnea, aș spune că de ziua Europei ar fi bine să ne aducem aminte că Europa nu este o adunare de cuvinte a limbii de lemn, ci este o construcție de valori, iar între aceste valori, valorile demo-creștine au o poziție centrală. Tragedia României este că i-a ignorat, în momentul în care nu i-a urât, pe cei care ar fi putut participa la acest efort de construcție spirituală.

Doina Cornea a fost preocupată de relația dintre spiritual, moral și politic. Ea și-a început critica față de regimul comunist pornind de la temeiurile spirituale. Prea ades o uităm, că principala dimensiune criminală a regimului comunist nu a fost exterminarea dimensiunii economice și instituționale, ci exterminarea credinței și a libertății. Asta este ceea ce Doina Cornea încearcă să ne spună în aceste texte.

Doina Cornea nu a avut parte, nici înainte de 1989 și nici după, de recunoașterea căldurii umane pe care ar fi meritat-o. Înainte de 1989 oamenii se temeau de ea pentru că domnia sa făcea ceea ce multora li se părea o nebunie, iar după 1989 a fost urâtă pentru că a continuat să fie un om liber și a refuzat această înregimentare în masa fesenistă.

Să nu uităm: oricâte lacrimi de crocodil s-au vărsat și la moartea lui Corneliu Coposu, și la moartea regelui Mihai, și la moartea Doinei Cornea, românii au făcut o alegere limpede în 1990. Ea nu a fost o alegere nici în favoarea Doinei Cornea, nici în favoarea lui Ion Rațiu, nici în favoarea lui Corneliu Coposu, ci în favoarea lui Ion Iliescu.

Românii s-au recunoscut în Ion Iliescu pentru că aceasta era națiunea de oameni noi construită de comunism. Împotriva acestei națiuni a luptat Doina Cornea și după 30 de ani sensul luptei ei este același. Atâta vreme cât mai există oameni noi în fruntea statului, lupta Doinei Cornea are un sens. Nu e o luptă la trecut, e o luptă din păcate la viitor.”

Gabriel Liiceanu

Gabriel Liiceanu

„Interesant este, ca dovadă că, cel puțin pentru categoria celor care au prelungit societatea în care trăim noi astăzi, în care au reluat mecanismele ei de funcționare, demagogia ei, pentru ei nu că n-a existat nevoia de rememorare sau de omagiere a Doinei Cornea, ci dimpotrivă, a existat tot ce puteau face pentru a o șterge de pe suprafața publică a societății.

Statuile care s-au ridicat în acești ani nu au fost statui ale Doinei Cornea. Ar fi trebuit să fie multe în România, pentru că nu mulți au făcut ce a făcut ea. În schimb, s-au ridicat statui ale lui Adrian Păunescu. În schimb, s-au făcut omagii la moartea lui Iulian Vlad, la posturi de televiziune. În schimb, se face în continuare omagiul securiștilor patrioți, cel mai mare alibi pe care l-au găsit pentru a justifica mizerabila existență și meserie pe care au practicat-o pe spatele poporului român.

Mă opresc la felul în care ne raportăm noi la ceea ce se numește un erou înainte de 1990. M-am gândit de multe ori la povestea asta, pentru că n-am știut niciodată și nici n-am avut tentația de a face gesturi extreme care să mă transforme în erou. În speță, n-am știut, n-am putut, n-am fost în stare, n-am avut maturitatea și strategiile, despre care merită să vorbim, ale Doinei Cornea, pentru a face gesturi extreme.

Gesturi extreme înseamnă să-ți angajezi viața în matca unor valori în care vrei să rămâi chiar cu prețul vieții tale. Asta nu au putut să o facă mulți. Doina Cornea este printre foarte puținii care au făcut asta.

Doina Cornea și-a găsit forma în care și-a manifestat eroismul. Altfel spus, a fost extrem de inteligentă politic, la limita asta care e eroismul. A găsit un mod colocvial de a i se adresa tiranului, care nu-l stârnea pentru a o călca cu brutalitate în picioare. A afectat un ton, cel al dreptului de a sta de vorbă, ca cetățean al unei țări, cu cel care și-a luat răspunderea de a o conduce.

Există, pentru cine citește cartea asta, o uluitoare actualitate a ei, și asta este marea tristețe pe care o trăim: că tot ce spunea înainte de 1990 este intact actual astăzi.”

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.