MIRCEA IVĂNESCU s-a născut pe 26 martie 1931 în București. În 1954 a absolvit Facultatea de Filologie la București și a lucrat ca redactor la Agerpres și la revista Lumea. Ulterior a mai lucrat la Editura pentru Literatură Universală, la editura Univers și la revista „Transilvania” din Sibiu.
A debutat editorial în 1968, la Editura pentru Literatură, cu volumul Versuri. Au urmat, în ordine, volumele Poesii (Cartea Românească, 1970), Poeme (Editura Eminescu, 1970), Alte versuri (Editura Eminescu, 1972), Alte poeme (Editura Albatros, 1973), Poem (Cartea Românească, 1973), Alte poesii (Editura Dacia, Cluj, 1976), Poesii nouă (Editura Dacia, Cluj, 1982), Poeme nouă (Cartea Românească, 1983), Alte poeme nouă (Cartea Românească, 1986), Versuri vechi, nouă (Editura Eminescu, 1988), Poeme vechi, nouă (Cartea Românească, 1989), Poezii (Editura Vitruviu, 1997), Poesii vechi și nouă (Editura Minerva, 1999), Aceleași versuri (Editura Dacia, Cluj, 2002).
Mircea Ivănescu a fost și un redutabil traducător, iar traducerile sale din Joyce, Faulkner, Musil, Kafka, Broch și din poezia engleză și americană au primit, de-a lungul timpului, ca și opera sa poetică, numeroase premii. Din 1980 s-a mutat la Sibiu, în casa de pe strada Vasile Aaron, unde a continuat să traducă și să scrie poezie și eseu. S-a stins pe 21 iulie 2011 în Sibiu.
„Ajunsesem să merg la el acasă aproape zilnic, petreceam ore întregi, uneori de dimineața până seara, între pereții de cărți ai camerei; nu vorbeam programatic despre literatură, în sensul că nu mi se transmiteau expressis verbis propozițiile vreunei doctrine. Se poate să fi avut la început impresia că urma să intru în vreun scenariu de inițiere aproape ritualică întru literatură; de fapt, având în vedere cât de cu capul în nori era tânărul acela de 19 ani, e improbabil să nu fi nutrit o asemenea iluzie. Însă ea s-a risipit repede, pentru că Mircea Ivănescu nu vorbea despre literatură ca despre un sacrament, ci ca despre viață – adică firesc, fără emfază, fără inflamații retorice.” Radu Vancu, în volumul Mircea Ivănescu, Poezia discreției absolute (Editura Art, 2015)
„În cele cinci rânduri în care am stat de vorbă, din omul pe care-l întâlnisem cândva pe stradă și cu care schimbasem câteva vorbe nesemnificative nu mai rămăsese nimic. Acum era întins pe canapea și disproporția neplăcută dintre trup și capul impozant dispăruse, pentru că trupul firav și chircit era ascuns sub o pătură care-l acoperea până la bărbie. Nu purta ochelari și privea orb undeva în fața lui, cu ochi mari și calzi. Iar fața serioasă, răsucită spre interior, către un fond atemporal de durere, cu fruntea înaltă, cu nasul, gura și bărbia bine sculptate, îi dădeau o expresie de măreție pe care părea că, acum pentru prima dată, se hotărâse s-o aducă la lumină.” Gabriel Liiceanu, în prefața volumului Măștile lui M. I. – Gabriel Liiceanu în dialog cu Mircea Ivănescu (Humanitas, 2012)
„Poezia lui Mircea Ivănescu nu este numai autoreflexivă și secret sau deschis intertextuală, cu «puneri în abis» mai ușor sau mai greu de observat, dar și, adeseori, secret autobiografică: și aceasta printr-o transparență specială, în care secretul se topește și devine invizibil. Cei care nu-l cunosc personal pe poet sau măcar episoadele importante ale vieții lui, vor ghici cu greu această dimensiune a scrisului său.” Matei Călinescu, în prefața volumului Mircea Ivănescu – Versuri Poeme Poesii, altele aceleași vechi nouă (Editura Polirom, 2003)
Textul de mai jos este extras din volumul Poesii nouă, apărut la Editura Dacia în 1982.
Mircea Ivănescu – Amintire din copilărie
noaptea târziu, și cu ochii măriți, ascultând
sunetul ploii în curtea mică din spate,
și știind că a trecut totul – fără putința întoarcerii
în vremea curții de piatră – și când așteptam
pașii lui zvâcniți, grei – mergea întotdeauna
foarte repede – și pe urmă poarta scârțâind
și mai trecuse o zi – și puteam să adorm,
venise acasă. cu ochii deschiși, regăsind
simțământul de ușurare – dar și spaimă, așa cum
se luminează a ploaie, și e lumina lividă.
ușurare – s-a întors acasă, eu am acum
mai mult decât dublul vârstei lui, și nu l-am văzut niciodată
altfel decât fiind mult mai mare – și mai înalt
și mai împlinit decât nedesăvârșirile mele.
și acum eu aș putea să fi fost tatăl lui,
și îl știu, cu viața lui terminată, împlinită.
așa cum mi-aș ști un copil pe care nu-l mai pot în nici un fel ajuta,
și uneori – rar, sigur – mă regăsesc noaptea cu ochii deschiși
cu spaima de atunci. plouă și e târziu, și încă
el n-a venit.
gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/
