Atmosfera colocvială din timpul lansării de aseară de la Librăria Humanitas de la Cișmigiu nu a fost de natură să ridice suspansul creat în jurul misterioasei autoare a volumului „Jurnalul unei iubiri imposibile” (Humanitas Fiction, 2019). Dimpotrivă, cei trei invitați, Gabriela Tabacu, Gabriel Liiceanu și Radu Paraschivescu – în calitate de moderator ad-hoc – au ținut foarte bine ascuns secretul până spre finalul evenimentului.

Până în acel moment știam despre Kaya de Vos doar că predă arhitectura la o universitate din Europa și că a publicat câteva cărţi, precum și o serie de eseuri şi articole de specialitate. Nu știam însă ce cărți și, mai mult decât atât, unde ar putea fi găsite eseurile sau articolele de specialitate, ca să fim siguri că autoarea există în carne și oase.

În cele din urmă ne-am lăsat în voia evenimentului și am ascultat, până una-alta, scurtul discurs introductiv și plin de umor al lui Radu Paraschivescu.

Radu Paraschivescu

„Mulțumesc că sunteți cu noi acum, cu câteva ore înainte de 1 martie. Ne-am adunat pentru a vorbi despre cartea «Jurnalul unei iubiri imposibile» al scriitoarei Kaya de Vos. Am să încerc să explic ce caută fiecare dintre noi aici.

Doamna Gabriela Tabacu este prietena cea mai bună a autoarei. Este un om care o cunoaște bine și care poate vorbi despre Kaya de Vos și despre cartea ei.

Gabriel Liiceanu o cunoaște pe prietena autoarei. Este meta-editor sau supra-editor, alături de Denisa Comănescu, care m-a delegat și de data asta. Este în același timp personaj în cartea asta, pentru că veți vedea o scrisoare a lui Gabriel Liiceanu către autoare. Este autorul textului de pe copertă și este vorbitor la această lansare. Un cumul de ipostaze pentru care nu pot decât să fiu invidios.

În fine, ce caut eu? Este o întrebare pe care mi-o pun cam la fiecare lansare. Sunt, într-adevăr, trimisul pe pământ al Denisei Comănescu, probabil pentru ultima dată. În același timp, cred că mai am două legături cu cartea aceasta. Una este ceea ce dl Liiceanu numea la un moment dat «pușlamaua îndrăgostită», referindu-se la mine.

Am scos o carte în urmă cu câțiva ani, «Povești de dragoste la prima vedere», în care eu eram haimanaua îndrăgostită. Eram studentul îndrăgostit de profesori, cel care era în stare de toate lucrurile șturlubatice de pe lume.

Al doilea element de legătură este Toscana. Povestea asta se petrece în Florența. Toscana, tot ce reprezintă ea și tot ce poate inspira ea…”

Imediat după referirea la Toscana, Radu Paraschivescu a întrebat-o pe Gabriela Tabacu în ce mod a ajuns să o cunoască pe Kaya de Vos. Iată răspunsul dnei Tabacu:

„Kaya de Vos este o persoană extrem de retractilă și de discretă. Nu am voie să vă spun unde s-a născut sau unde locuiește sau cum se numește cu adevărat, pentru că numele de pe carte este un pseudonim.

Am cunoscut-o acum mai bine de 50 de ani în niște circumstanțe de-a dreptul amuzante. Era de 1 mai, într-o zi mai răcoroasă, cum se întâmpla să fie primăverile în vremea copilăriei mele. Stăteam la o coadă la crenvurști. Unii dintre dvs își mai amintesc că, în zilele de demonstrație, pe traseele respective, erau niște mese pe care stăteau niște mici aragaze care funcționau cu butelie și pe care erau așezate niște oale mari în care fierbeau crenvurști absolut excepționali.

Năvăleam cu toții la tejghelele cu crenvurști, fiindcă erau deliciul zilei respective. Stând la acea coadă împreună cu niște prietene de-ale mele din cartier, am văzut o fetiță pe care o știam dinainte. Nu o cunoscusem, dar o mai întâlnisem. Ea ni s-a alăturat și în secunda următoare a început să vorbească cu noi, dar nu oricum, ci în franceză.

În următoarele minute am aflat despre ea tot ce se putea afla. Noi aveam o profesoară de franceză comună și învățam franceza acasă, ca să contracarăm rusa. Am început să vorbim cu ea, am înțeles ce ne-a zis, ne-a spus toată povestea familiei ei. Locuia pe același bulevard Ana Ipătescu pe care stăteam și noi, vizavi de casa noastră.

Era venită cu părinții ei, care sunt diplomați, și urmau să mai rămână o vreme în România. Ne-a spus că avea mulți frați și surori, dar am aflat mai târziu că nu avea niciunul. Un lucru care ne-a șocat de-a dreptul a fost că învăța la liceul Mihail Sadoveanu, care era un liceu cu predare în limba română.

De ce a vorbit cu noi Kaya de Vos în limba franceză, n-am reușit să aflu nici până în ziua de azi. Ea este o persoană care știe foarte bine limba română. De altfel, a scris povestirile din această carte în limba română. Mai mult decât atât, este o mare iubitoare de București, pentru că a copilărit în orașul ăsta și pentru că l-a descoperit chiar și arhitectural mai târziu.

Știe ce tezaur excepțional de arhitectură interbelică și antebelică conține acest oraș minunat al nostru, pe care noi nu-l iubim destul. Ne-am mai întâlnit de câteva ori, dar n-am izbutit să legăm o prietenie adevărată, din mai multe motive: pentru că nu aveam un program comun, dar și pentru că noi aveam de acasă niște directive foarte clare, care erau directivele epocii. Nu aveam voie să vorbim cu cetățeni străini.

Deci m-am întâlnit cu Kaya de mai multe ori și ne-am jucat împreună o grămadă. Vă mărturisesc că nu făceam foarte bine uneori deosebirea dintre realitate și fantezie, pentru că ea era o tolbă cu povești. Era o traistă ambulantă cu povești.

La un moment dat, ea a dispărut din peisaj. Casa s-a golit pe neașteptate și n-am mai știut absolut nimic despre ea o bună perioadă de timp. Asta până în 2010, când am reîntâlnit-o la o conferință de arhitectură. Am aflat că este și ea, ca și mine de altfel, arhitect, că predă și ea arhitectura la o universitate din Europa.

Am aflat cu acel prilej și că s-a apucat de scris proză scurtă. Lucrul ăsta m-a uimit oarecum, pentru că e un drum de la arhitectură la proză. Mi-a și spus că scrie o proză care forțează limitele posibilului, că scrie o proză fantastică.

Am primit de la ea niște materiale, le-am citit și le-am trimis mai departe editurii Humanitas, care a avut generozitatea și gentilețea să le publice.”

Gabriel Liiceanu

Gabriel Liiceanu a adâncit întru câtva misterul identității scriitoarei Kaya de Vos, însă a creat și un orizont de așteptare pentru finalul lansării:

„Mă simțeam bine, mă simțeam la adăpost în singurătatea mea și ascultam splendida poveste a Kayei de Vos, uimindu-mă… Am să vă spun la sfârșit de ce mă uimeam în timp ce o ascultam pe doamna profesor Tabacu…

Iată la ce m-am gândit, întrucât nu e ușor să discuți în marginea acestei cărți: autoarea e necunoscută, pentru un editor e foarte greu să impună o carte al cărui autor nu spune nimic publicului. Și atunci, miza e pesemne să atragi atenția asupra calității cărții sau a temei, care poate fi mai interesantă sau nu.

Întrebarea pe care cred că v-o puneți este: cărui tip de literatură aparține această carte? Cred că Varga Llosa a spus la un moment dat că există două feluri de cărți de literatură: unele pentru care efortul de lectură este la fel de mare ca efortul pe care l-a depus autorul ca să o scrie. Există, pe de altă parte, cărți a căror lectură nu presupune niciun efort.

Dimpotrivă, cartea te preia, te poartă în frumusețea ei lină și face parte dintr-o literatură pe care putem s-o numim ușoară, prin ușoară neînțelegând calitatea scrisului, nepunând în discuție valoarea felului în care a fost scrisă, ci pur și simplu facilitatea lecturii ei.

Cărțile care fac parte din literatura ușoară sunt cărți care ne bucură la capătul unei zile grele. Cărțile acestea, care pot să-ți ofere o bucurie simplă și totală, au privilegiul de a fi accesibile în orice moment din viața unui om, când un răgaz apare pentru nevoia de a te rupe de lumea în care ai trăit toată ziua.

În acest sens numesc cartea Kayei de Vos, «Jurnalul unei iubiri imposibile», o carte ușoară, înțelegând prin ușoară o carte extrem de plăcută. Nu mi se întâmplă de multe ori să citesc cărți cu o bucurie de acest fel și să simt nevoia să le comentez.

Or, după ce am citit cartea asta, am simțit nevoia să-i scriu o scrisoare autoarei și să-i spun ce lucru adânc am văzut acolo, dincolo de actul de lectură care m-a atras de la început în frumusețea lui. Așadar, ceea ce era ușor la lectură nu era lipsit de adâncime. Lucrul ăsta mi s-a părut reușita cea mare a cărții.

E foarte greu să scrii un lucru pe care-l citești fără efort și pe înțelesul oricui și care în același timp să-ți ofere stratul de adâncime.”

Gabriela Tabacu în timpul sesiunii de autografe

La final, după pledoaria extraordinară a lui Radu Paraschivescu pentru „muzeul în aer liber” care este Florența și, într-un sens mai larg, pentru Toscana, dl Liiceanu a făcut, cu umor și prezență de spirit, dezvăluirea promisă: „Doamna Gabriela Tabacu este autoarea!”. Apoi a „mustrat-o” amical pe autoare: „Gabriela Tabacu, te rog să-mi spui, cum ai putut să ne minți cu atâta seninătate?” „Luîndu-ne complici, cum altfel?” i-a replicat mucalit Radu Paraschivescu.

Evenimentul de la Librăria Humanitas de la Cișmigiu s-a încheiat, firește, cu o sesiune de autografe oferite de Kaya de Vos – Gabriela Tabacu.   

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.