Daniela Bîrzu s-a născut la Iași în 13 mai 1971. Locuiește în localitatea Valea Lupului, Iași. Studii: Colegiul Național Iași; Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași, secția Energetică.
Începe să scrie poezie în 2010, postând în diverse reviste și pagini on-line. Publică poeme în revistele Mozaicul, Prăvălia culturală, Traducerile de sâmbătă, Sintagme literare, Cenaclul eCreator, Parnas, New York Magazin, O Mie de Semne. În 2015 devine membră a cenaclului Qpoem.
A publicat volumele de poezie: Magazinul de piane, Editura Opera, 2011; Trandafiri pe viscere, Editura Karth, 2014; Zone de acces, Editura Rocart, 2020.
Daniela ne scrie următoarele: „Revin după ceva timp cu câteva poeme din manuscrisul Surogate, căruia încă nu i-am gasit o căsuță, ca să zic așa.”
1.
o casă fără oameni.
singurătate lângă o sobă veche.
sunt un surogat care suferă de ms[1].
doctorii în halatele lor albastre
mă veghează neputincioși.
toate formele de distrofie sunt periculoase
ți-am spus în ultimul mesaj pe whatsapp.
sunt într-un grup de control care nu știe ce trebuie să simtă
când se fac experimentele.
în lumina dimineții vedem
cel mai bine petele de pe piele.
îmbinările dintre oase.
aparatele care se alimentează de la soare.
e o creștere continuă a fricii odată cu lumina.
bruma care cade dimineața mă înfoliază.
pornesc pe jos către acea casă singuratică.
înnod niște cearșafuri albe
până obțin o linie continuă.
niciun puls.
în acest poem este despre
părinții noștri, bunicii noștri, copiii noștri
evacuați și morți în gulagurile siberiene.
stăm pe sacii umpluți cu nisip și paie
din fața casei și îi așteptăm.
boala a pătruns ca o rețea de fibre optice
peste tot.
doctorii fac radiografii pentru a expune
filmele pe ecrane uriașe albe.
acolo mi se văd clar coastele șira spinării substanța
cenușie din creier.
dorul remanent ca o boala mortală, contagioasă.
dar de fapt sunt ceva care își imaginează toate astea
pe scaunul de la geam al unui autobuz modern.
praga e orașul în care visez să ajung.
în vitrina unui magazin de lux.
să privesc toți oamenii.
mame, bunici, copiii care vor muri peste o vreme
în timp ce eu voi fi tot acolo.
zâmbind cu buzele de silicon
cu creierul plin de mdma.
cu mușchii inimii paralizați.
euforie durere moarte
scrie pe sigla strălucitoare a magazinului.
toate le veți găsi aici ambalate frumos
în cutiuțe roz cu cristale Swarovski.
plăcere, dorință.
se aprind literele roșii în noapte.
prin geamul autobuzului se zăresc luminile
sclipitoare ale orașului
și chipul reflectat pe care îl văd
e al unui copil trist deportat într-o copilărie nemiloasă.
autobuzul se mișcă. aparatele continuă să se alimenteze de la soare.
se aud sirenele care ne avertizează să luptăm sau să fugim.
nimic în acest poem nu a fost despre dragoste.
2.
nu totul e despre tine.
realitatea vine în tranșe care îți amenință
starea de bine.
privesc cerul ca pe un balon scăpat de un copil
fără mamă și tată.
balonul e singurul lucru pe care îl mai avea.
am ales să tresar la fiecare explozie a tristeții.
bucuria e o armă letală, atunci e un semn că
s-a mai sfârșit o clipă în care ai fost fericită.
strada se întinde ca acest poem și tu te grăbești
în loc să stai în coloana nesfârșită de mașini
în drum spre mare.
orizontul se descarcă precum o cupă de escavator
peste o groapă în pământ.
m-ai luat brațe mi-ai spus că totul va fi bine.
dar nu, nu e despre mine, e despre ascultarea vocii care se aude
peste tot și-ți spune scrie despre asta
scrie despre copilul abandonat
adu-i balonul înapoi.
mărșăluiește zi și noapte ca o insectă în căutarea mâncării
apoi așteaptă pe cineva să te strivească un pic.
apoi nu mai vezi nimic.
ești setată pe modul
invizibil și egoist
al condiției umane. fragilă
rece și străină.
umanitatea care se deversează în tine
încetul cu încetul
fără să-ți dai seama.
o zloată într-un pârâu răcoros.
și începi în slow motion, ca într-un vis, să ascuți
lamele vechi ale tatălui tău
uitate într-o cutie de fier în cămară.
pentru o secundă
când te-ai uitat în oglindă
ai văzut o reflexie puțin orbitoare
a soarelui ce se izbea de ferestre.
ai tresărit.
și fără să știi cum
ai început să te tai.
3.
mergem în liniște să vizităm abatoarele.
de acolo nu răzbate niciun strigăt.
electrocutterele continuă să pună capăt
viselor.
apoi trecem pe o stradă frumoasă cu salcâmii
de august scuturându-și otrava.
noi și orașul facem dragoste până la sfârșit.
izolarea e blândă. ne intră mai departe sub piele.
ne trezește din când în când.
ne ține cumva fericiți.
suntem aproape de aceste containere ale fricii.
am făcut poze. apoi
le-am întins peste blocuri.
am transformat orașul într-un uriaș poster.
apoi ne-am transformat noi.
în aceste animale hăituite
înghițind ultima masă
așteptând la rând pe culoarele înguste, negre
o moarte electrică.
pe noi nu ne doare nimic.
dar ceva ne subjugă.
sunt creierele noastre care îndură.
visează.
încă mai simt foamea și dorul.
c r u z i m e a.
afară cerul e moale. peste tot fumegă crematoriile.
pieile noastre se desprind încet, una câte una.
fețele rămân reci, lipite de geamurile blocurilor
de unde ghetoul se vede în toată splendoarea lui.
ne vedem chipurile listate în cadre colorate,
zâmbind până la durere. așa arătăm ca actorii de la Hollywood
prizând orice drog, cumpărând hainele de la prada.
cândva am visat că e o lume frumoasă și ne doream să fim johnny depp.
visăm și acum.
[1] muscle distrophy
