Vasile Baghiu (n. 5 decembrie 1965, Borleşti, Neamţ) a publicat mai multe volume de poeme (Gustul înstrăinării, Rătăcirile doamnei Bovary, Febra, Maniera, Himerus Alter în Rheinland, Cât de departe am mers, Depresie, Metode simple de încetinire a timpului), povestiri, o culegere de proză scurtă (Punctul de plecare), trei romane (Ospiciul, Planuri de viață, Fericire sub limite), precum şi numeroase articole, cronici literare şi eseuri.
În anii nouăzeci a lansat în România literară „manifestul himerismului”, care teoretizeazã o direcţie nouă în poezie.
Laureat al câtorva premii în România, a primit, de asemenea, mai multe burse „writers-in-residence” în Germania, Austria, Scoţia şi Elveţia. Multe din creaţiile sale au apărut în traduceri în reviste din diferite spații culturale, între care The Aalitra Review, Cordite Poetry Review, Magma Poetry, Banipal, Penmen Review, Buchkultur, Serta.
A avut mai multe experienţe de muncă în trecut ca asistent medical, cu impact asupra creației sale, iar acum lucrează ca psiholog și profesor. Este și autor de manuale de specialitate medicală.
În 2017 și-a prezentat demisia din „Uniunea Scriitorilor din România” în semn de protest față de autoritarismul și lipsa de transparență ale conducerii organizației. Este membru al „PEN-Club”.
Este căsătorit şi are doi copii.
FEBRA
E primăvară cred, e-un ied fragil şi patruped
Ce mi se zbenguie în creier,
Aş vrea să ies şi să cutreier, pe-afară-s şcoli şi strade şi ocheade,
Dar eu sunt cam bolnav, şi-aş vrea să plec,
Dar dorm în miros de cloroform şi cianhidrine,
Prin paturi zburătoare, prin încăperi hexagonale din benzine,
Acuma moartea nu mai vine
Pe-aceste margini şui de îmbâcsite ape otrăvite,
Acum pluteşte-n jur un ev de clorofilă şi gheţuri plutitoare,
Cu ape clătinate-n dans de legături uşoare Van der Waals,
Şi toate sunt departe, în trecut, alunecă-nafară,
Andromeda cu sateliţii de fum,
Şi Marele Nor al lui Magellan,
şi Părul Berenicei, şi orbitoatea Messier 87.
Am văzut acest vârtej când inima-mi era cam neagră,
Am văzut cerul ca o piele plină de pelagră,
Şi în iubire tot mai cred, dar sunt din fire scos,
Privesc la viaţa care-a fost
Cu detaşarea dintr-o sală de cinema,
Nu pot vedea cu inima
Şi nu pot fi eu cel care zburdă printre crengi în floare,
Primăvara asta e o boală molipsitoare,
Tristeţea că totul revine cu înnoită vigoare,
E primăvara distantă pe care-o presimţeam,
Despre care am vorbit de multe ori până noaptea târziu,
Făcându-ne griji, sperând că tinereţea va învinge totul.
E primăvară desigur suflu-acesta ce doboară
Artiştii delicaţi în lumină şi floare,
În focul rece al lui Brandt, verde lumină,
mugur proaspăt în pupilă,
Vitraliu dintr-o cupolă a Sfintei Sofia,
Căci ştiu ce ne lipseşte trăind în acest secol spumos
Din care nu vrem să ieşim decât morţi,
Plutitori pe apele tulburi şi pline de leşuri,
În visul adevărat cu moartea care se-arată
În culoarea lividă a unui înecat
Adus de valuri la ţărmul unei tabere de copii,
La ţărmul unui viitor aşteptat cu ardoare degeaba,
Căci timpul nu-ngăduie plăceri şi vacanţe,
Nu curge în albia noastră,
E-un vânt fără odihnă ce stinge făclii şi focuri abia înteţite,
Lăsându-ne fum şi cenuşă în ochi.
E primăvară, dar dacă tuşesc îmi va năvăli iar sângele,
Pe bărbie şi pe bluza de pijama,
Şi nu cred decât în forfota acestor surori
Care-şi fac treaba conştiincios,
Mesagere ale cerului mohorât pe care-l zăresc
La coada ochiului,
E-un vis prin agitata pajişte de alge, pe-aproape de carene,
Mai bine că nimeni nu poate să ştie
Ce va mai fi să fie în viitorul de lapte şi miere,
Mai bine singur şi aproape părăsit,
Şi prăbuşit în tine însuţi până-n valvula mitrală,
Pulsar de sânge-n contratimp cu steaua buclucaşă
Prinsă în farfuria de la Areabo din Puerto Rico,
Steaua pendulă, o pitică albă, un meteor de-al lui Wipple
După care ştii că undeva a murit un om,
Stând treaz pentru o lume care merită totul,
Care tropăie de nerăbdare să facă o breşă în zidul nemilos,
Când totul nu-i decât un timp de promenadă,
Un trist colocviu prin crengile-nflorite,
Un vuiet sumbru de ape-n abdomen, ascită secetoasă,
Eterne ceruri tandru se revarsă, pe gene false,
Zăpezile pornesc prin şanţurile-ntortocheate,
Şi-un sânge viu, prin amintiri, lichid,
Acum exală-n vânt cadavre dezmorţite-n soarele timid,
Sub cetini crude, mai verzi, parcă vernil,
Cu alb mai mult, de floare, e april,
E-un grup de nucleoni legaţi de quarquri,
Deasupra câmpiei din Argos,
Unde-a scotocit Schlieman crezându-l pe Homer,
Printre pietre şi iarbă uscată, unde te-am auzit vorbind
Despre imposibilitatea de a trăi omeneşte,
Unde-am scris pe foi volante cuvinte neînţelese.
Neînţeles fi-va strigătul acestei calde umanităţi,
Se trece cu tăvălugul, se şterg urmele,
Năduful pe ziduri scris tot,
O baie caldă, sub ninsoare, în Reykyavik,
O plimbare melancolică în ţipătul pescăruşilor
Pe lângă balustrada Tagelui, în Praça do Comerçio,
La Lisabona, prin martie când frigul e blând,
Sunt aceste primăveri bizare când ai vrea să uiţi mai bine,
Portul Funchal de unde îţi plăcea să priveşti
înălţimile abrupte ale insulei,
Să uiţi păsările de baltă din Myggvattnet
Obişnuite cu fumegările sumbre ale vulcanilor,
Şi copii din Peru cu faţa mâncată de uta,
Zăpada de pe Teneriffe,
Ventilatorul din tavanul sălii de lectură
A unei biblioteci din Calcutta,
Să uiţi dacă poţi revărsarea asta de verde care-ţi ia glasul,
Când pe colină, prin fereastra vagonului, vezi mieii zburând,
Şi-aproape că plângi, dar ţi-e ruşine
De ţăranii care se uită la tine curioşi.
Oricum, nu pot ieşi de-aici nici într-o lună, nici într-un an,
Să regăsesc lumea şi ea să mă salute gălăgios
Cum se salută între ei studenţii când se întorc din vacanţe,
Să ies cu bilet de externare, în soare,
Aşa aproape mort şi-ntins cu fast,
În pat, şi, prins de nas, leucoplast portocaliu
îmi ţine-un tub vital,
În timp ce-aud apa-n borcan
Bolborosind izvoare din calde vremi senine
Ce-au fost copilărie,
Pierdută-n veci de-acum
De viaţa care-i scrum.
(Din volumul Febra, Editura Panteon, 1996)
