Azi, de ziua poeziei, citim cinci poeme de Alina Niculae. Sunt cinci poeme și blânde, și cu durități, și colorate, și cu aspecte monocrome. E de apreciat aici tocmai această diversificare a sensibilității care pare că merge pe mai multe registre, dar găsește, în același timp un ton unificator. Pare, de asemenea, un discurs mai întors spre sine și mai puțin interesat să epateze cu imagini catchy de dragul imaginilor. Exploziile există, dar sunt controlate și temperate cu câte un detaliu atât de uman – „firele de păr/ce se prindeau în gene pe-ntuneric” – care emoționează și adaugă o anumită dulceață discursului. O poezie cu peisaje bine construite atât interior, cât și exterior, peisaje care își răspund și care dau întregii construcții acel aparte, pe care se poate miza.
Ce ne spune despre ea: „Mă numesc Alina Niculae, am 26 de ani și sunt absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității Transilvania Brașov. În facultate am refuzat ideea de a scrie poezie, fiind foarte pasionată de proză. Începusem prologul unui roman când mi-am dat seama că toate stările mele au nevoie de o cu totul altă formă pentru a mă detașa de ele. Așa că m-am apucat de poezie, una de tip predominant confesivă în care îmi permit să defulez, să-mi drenez excesul de stări fără să deranjez”.
Pe exterior a vomitat un curcubeu, pe interior Hitchcock
nu știu dacă aș putea să trăiesc fără culori, i-am spus
simplitatea mă întristează, mă plictisește
am o paletă cromatică interioară destul de restrânsă
în care albastrul este regină
e ok, it`s my favorite color
my warmest color
cea care mă așteaptă după fiecare rătăcire
și-n egală măsură, îmi oferă o rătăcire infinită
așa că nu fac un exces din ea și pe exterior
mă ascund sub nuanțe vibrante
mov, galben, fuchsia, verde, portocaliu,
ce mai nimeresc
sidefate sau mate
le port ca pe un trofeu estetic
și le zâmbesc larg celor pe care-i cunosc
ei mă complimentează și eu le mulțumesc
radiez renașterea unei veri infinitezimale
Inaniția sufletului care se luptă să muște din celălalt
Orbecăind undeva între mijloc și final
Ideea de a-mi introduce o perfuzie în vena femurală
Pentru a uda cu sânge proaspăt buchetul de flori veștejite de la tine
Ce va reînflori la sacrificiu
Inima mea să devină un organ transparent purificat
Extirpând orice moment ca
Atunci când mâinile tale le atingeau pe ale mele
Când mâinile mele le atingeau pe ale tale
Când mâinile noastre se atingeau între ele
Și noi nu ne simțeam
Noiembrie, eu
Mi-a inundat ploaia timpanul cu-n egoism exacerbat
Detest clișeul
În noi
noiembrie
Nu pentru că aș fi singură
Parfumul unisex are ca funcție secundară
Compensarea absenței unui partener
Ci pentru că e despre mine
E luna în care m-am născut
te-am lăsat să-mi inhalezi parfumul
amprenta olfactivă pe care să o iei cu tine
dincolo, sub împunsături străine
sper că simți nasul meu care se freacă de umărul tău
că tresari sub unghiile ce-ți zgârie învelișul
în craterele cu moloz împrăștiat
că-mi auzi vocea cum îți zvâcnește în timpane
să acopere țiuitul după explozii
pumnii mei îți bat în cortexul cerebral
să te țină-n viață în zone moarte
printre fire de nisip și praf
pe care le confunzi cu firele de păr
ce se prindeau în gene pe-ntuneric
corpurile noastre sunt saltele de spumă cu memorie
păstrează forma ultimei îmbrățișări
pe care străbunica nu i-a mai oferit-o străbunicului
ci a pasat-o peste două generații
alături de un cuțit pe care îl port sub pernă
în absența ta
e ceva la producțiile nordice
o răceală familiară
mă trimite cu gândul la țară
la lunile de toamnă cețoasă
când mergeam în vizită și-nghețam în grădina
plină cu dovleci și tărtăcuțe proaspăt culese
pe cele mai frumoase le puneam pe prispa casei
unde mă adăposteam de vreo ploaie răzleață
până auzeam căruța întoarsă de la deal
o senzație dezagreabilă
pulsează în stomac și-acum
degetele mici care ating
mătasea broaștei din iaz
mirosul ei cumva materializat
m-am șters pe pantaloni
o cioară stătea pe troiță
părea că râdea
și câinele lătra la ea
