Astăzi citim trei poeme trimise de Dana Zetu. Ce îmi place și mi-a reținut atenția este un discurs poetic cu mare atenție la detalii, la creionarea lucrurilor și uneori sentimentelor mici care merg umăr la umăr într-o existență care poate, însă, și să proiecteze viziuni cosmice amestecate cu referințe fantasy. Niciunul dintre aceste fire nu le deranjează pe celelalte, ba chiar se împletesc într-o poezie care încearcă să conțină gravitatea în recipiente aflate la îndemână și electricitatea umanului în ființe fantastice.
Ce ne spune despre ea: „Sunt masterandă în cadrul programului de Studii Literare al Facultății de Litere din București. Scriu de când eram la liceu, însă de curând am început să mă gândesc serios la direcția pe care vreau să meargă textele mele”.
why are sundays so depressing?
duminicile fără sfârșit în care
stau în pat cu nane????
brahiozaurul meu cu ochi albaștri din ikea
și mă gândesc la cum sunt o sută de kilometri
până în spațiu
și patru sute până la
o ființă umană care crede că
sunt un elf
eflii trăiesc veșnic numai dacă
nu sunt uciși sau
triști
cum îți aperi punctele slabe
când tu ești tot un soft spot
cum îmi fac o trupă
când eu sunt doar un trup
uneori te ții singur de mână
ca atunci când m-am trezit la patru dimineața
mă durea burta
eram numai eu
tot ce aveam era o sticlă goală
am umplut-o cu apă fierbinte
am îmbrățișat-o până am adormit
dacă îmi unești punctele slabe
o să iasă harta mega image-urilor din bucurești
nu-mi mai place ăla din cartierul meu de când
ultimul iaurt de soia din magazin expira de ziua ta
l-am pus înapoi
mi-am luat o pungă de parmezan
am scăpat-o în parcare și a călcat-o mașina
pisicile de pe stradă simt vulnerabilitatea
văd frica ieșind din buric și
nu stau niciodată să le mângâi
e de ajuns să îmi îndoi genunchii înspre ele
și fug
dincolo de cel mai înalt zid
unde se ascund
toate lucrurile cărora nu le fac față
corpul electric
îmi doresc să fiu un ac de siguranță
pentru atenția la celălalt
cu tot ce mă înconjoară
cu toate lucrurile care mă înspăimântă
nu te speria de vocea groasă care iese dintr-un plămân așa micuț
de pielea mea subțire de genunchii mei învinețiți
de cartierul meu unde se dau artificii aproape în fiecare searăîntr-o zi o să-mi crească antene și o să simt pericolul cu ele
sunt profet
sunt băiatul orb și incredibil de frumos din blocul de vizavi
care merge pe afară numai ținut de mână
ca să aibă încredere
mâna albă a mamei lui e acum mâna lui
piele străvezie pe piele
care strălucește în întuneric
cât de importante sunt aceste opoziții când te lași schimbat de celălalt
în misiune de recunoaștere el e
carne din carnea ta
încâlceala nervilor aprinde
corpul electric
învelit în zeci de metri de lumină argintie
relaxantă
eu sunt lumina lumii
am venit din cosmos ca să fiu prietena ta
rabbit, come spoon me
aici în orașul cu hidrodragoni
unde băieții poartă perle
și se joacă în fiecare vineri cu animale imaginare
mă simt frumoasă și fantastică
picioarele mele
se înalță cu douăzeci de centimetri mai aproape
de soare
de viața mea adevărată
cu fiecare zmeură mâncată
din mâna ta
de aici din lingurița mică
încep să accept viitorul bun
de care tot mi-e frică
și creierul meu animal speriat începe
ca în secvența aia din c’mon c’mon când
gagiul pune o grămadă de întrebări despre viitor
cum ți-l imaginezi ce se va întâmpla cu ai tăi
cum se va schimba orașul ăsta
ce va rămâne cu tine și ce vei uita ce te sperie
ce te bucură și tot așa
facem schimb
când te lași moale
în lingurița mare
contează doar căldura de acum
asta e viața ta îmbrățișeaz-o
să rămână așa
regula numărul unu: să nu stai în pat cu hainele de afară
aici lucrurile nu se mai separă – purtăm amândoi
hanoracele tale
îți simt căldura prin blugi
și visez la ziua când o să-mi fac cartofi prăjiți
în uleiul în care ți-ai făcut omletă
dintr-un apartament în care vom locui
mai mult de un weekend
până atunci așteptăm aici
aici
suntem în siguranță
înotăm în lacurile cu hidrodragoni
și așteptăm
așteptăm
ceva
ce ne-a găsit deja
