De unde începe, în fond, totul? Sau, mai bine zis, trebuie să existe întotdeauna un început? Poate o fotografie (imaginară sau nu, încă nu știm și n-o să aflăm) pe post de recurs la memorie, ori o altă fotografie, concretă de data asta, făcută în cadru familial, la Visopol, „pe vremuri fotograf al celor întorși de pe front”. Și aici se naște încă o întrebare: dar dacă aparatul de fotografiat, sau camera de fotografiat, „nu închide niciodată, ca un om, ochii, în fața lucrurilor care nu pot fi văzute”, atunci ce vede ea cu adevărat?
În Câinele iubirii (Humanitas, 2018, roman apărut în seria „Scriitori români contemporani”, coordonată de Andreea Răsuceanu) Sebastian Sifft își plimbă propriul intrument fotografic pe deasupra lucrurilor văzute și nevăzute, într-un excurs textual remarcabil, făcut pe nerăsuflate parcă (așa cum a fost și lectura subsemnatului), fiindcă realitatea care i se arată e mereu înșelătoare, iar când crede că a prins o imagine (sau un filmuleț scurt) și e convins că acolo se află adevărul, în clipa următoare realizează că s-a înșelat și că trebuie să o ia de la capăt. E un fel de învârteală textuală în jurul cozii, făcută însă cu inteligență și tact, fără pretenții de autenticitate (mi-e imposibil să nu mă gândesc la Cuvânt către crocodili a lui Antonio Lobo Antunes, singura carte a autorului portughez pe care am citit-o, de aceea trimiterile ar putea fi făcute și spre alte cărți ale sale, încă nu știu), însă cu maxim talent și cu un obiectiv setat inteligent, făcut să „vadă” ceea ce merită într-adevăr văzut. Bucățile de text sunt alunecoase ca imaginile dintr-un film de artă, aparent nu se îmbină, au trimiteri spre istoria relativ recentă (pogromul de la Iași, cel de-al doilea război mondial, perioada comunismului, trăită într-un Caracal bizar ca într-o distopie, dezastrul de la Cernobîl, Revoluția, cu tot ancadramentul ei tragic și hilar), deși nu se vor exhaustive, fiindcă sunt doar sugestii, fragmente presărate ici colo, tresăriri diegetice nu neapărat cu impact imediat, eficiente însă atunci când, spre sfârșit, vedem the big picture.
De ce ne bagă Sebastian Sifft în ceață, când ar fi putut alege calea ușoară a unei povești clasice? Unii ar spune că dintr-un fel de prețiozitate (sau pretențiozitate – mă pot exprima așa?), din nevoia adică de a fi interesant. Nu era mai simplu să avem o compunere cu introducere, cuprins și sfârșit? Autorul spune că nu și foarte bine face. Fiindcă, de altfel, a ales să pună introducerea pe la sfârșit, sfârșitul pe unde s-a putut și cuprinsul cam pretutindeni. Nu vă speriați, n-a rezultat din asta o cacofonie de sensuri și un talmeș-balmeș textual, dimpotrivă. Cartea lui Sebastian Sifft este ca o femeie frumoasă, poate un pic de modă veche, care nu se dezbracă de la prima întâlnire și nu-și dezvăluie imediat toate mijloacele de seducție.
Cel mai seducător pentru mine a fost procedeul fragmentării. Nu este neapărat apanajul prozatorilor contemporani, fiind un mijloc prozastic folosit, de pildă (dau doar un exemplu care-mi vina acum în minte), de Vargas Llosa în Conversație la Catedrala și, bunăoară, de Lobo Antunes, ca să rămân în zona asta incertă a asemănărilor. În economia romanului Câinele iubirii se potrivește însă perfect. Memoria recurentă e folosită ca un instrument foarte versatil și adaptabil la situație. Există, firește, și zone de imprecizie (mai ales când memoria celui care citește nu e în cea mai bună formă) unde lucrurile nu sunt tocmai clare. E suficient să priviți însă la realitatea din jur: nu e totul crystal clear tot timpul.
Un copil-adolescent-tânăr-bărbat care își caută propria identitate, fără să reușească să scape de umbra (amenințătoare?) a tatălui decât plecând și refugiindu-se într-un subsol mizer. Trama, ca și memoria de altfel, revine mereu. Tatăl redus la o legumă din cauza bolii de care suferă (Parkinson) este în continuare, în ciuda neputinței, axul central al acestei povești de familie. În jurul lui se învârtește lumea care o compune: soția, Ana, care avusese cândva visul de a deveni balerină, dar a eșuat (din cauză că avea gâtul prea scurt!) în mlaștina unei căsnicii ratate exercitând, de nevoie, meseria de contabil la Cooperativa Munca în preajma unui șef, Vivian Vasile, afemeiat și libidinos, care într-un final avea să-și primească lecția. Pentru ea, semnificația finală a dragostei este una redusă la ideea de sacrificiu: „un cur pe care îl ștergi de căcat”, cum ar veni. La propriu, se înțelege. Filip, ofițerul „cu uniformă albastră” (bastardul?) cealaltă jumătate din „mamașitata”, „tataurul” familiei, cu trecut la fel de nebulos, scăpat de o soartă crudă de tatăl lui (?), Herman. Mama pe care n-a cunoscut-o, Marta, cea care-și pusese capăt zilelor după un viol îngrozitor, la o săptămână după ce-i dăduse viață, motivând că „e insuportabil pentru o femeie să nu-și poată privi fiul”.
Apoi bunicul matern, Tase, figură emblematică, întors din război fără un ochi, causeur rural și purtător de povești (ca și Herman sau episodicul – și emblematicul – Ion X. Mihăiescu) spuse cu un fel de înțelepciune moromețiană. Și ar mai fi, dar de ce să devoalez totul? Povestea este atât de bine întrețesută încât, din întâlnirea mai multor destine, care nu diferă mult de altele, poate mai tragice, rezultă o istorisire, așa cum am mai spus, cu planuri textuale amestecate, frânturi de amintiri, întâmplări readuse la viață, semnale recurente ale memoriei, imagini văzute din diferite unghiuri de un Argus diegetic (cum altfel?) omniprezent, ai cărui ochi înregistrează totul, dar redau realitatea de parcă fiecare din miile lui de ochi ar avea o existență (și personalitate) proprie. E un joc existențial de-a v-ați ascunselea, cu „fiul” pe post de observator și cu tatăl ca figură dominantă, dominat la rândul lui de o soție devotată și (parțial) nevrotică.
Câinele iubirii este un cub Rubik ale cărui laturi și culori par că nu pot fi puse niciodată, după nicio formulă, în ordinea finală. Totul scapă, alunecă, se derulează când în slow motion, când pe repede înainte, autorul având abilitatea de a manevra magistral toate firele poveștii și de a da viață, cu o pricepere de păpușar desăvârșit, unui personaj memorabil, acest Filip-Pinocchio delabrat, totuși cu viață în el, chiar dacă existența sa, ca și membrele pe care nu și le mai poate controla din cauza bolii, e la fel de fragmentată ca și povestea însăși.
SEBASTIAN SIFFT s-a născut în 1977. A debutat în 2004 cu volumul de poezii smintirea (Editura Vinea), care a primit Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu”, Opus Primum. Al doilea volum de versuri, dadi, a apărut anul trecut la Editura Nemira, în colecția Vorpal, coordonată de poeta Svetlana Cârstean. În prezent trăiește și lucrează la Bruxelles.
gelu diaconu
[email protected]
