Am preferat să pun în titlu pseudonimul literar al lui Mihai Marian fiindcă mi se pare că are o rezonanță mai mare în spațiul virtual (și nu numai). Am primit, așadar, de la Mihai Marian, (a.k.a. Negru Opac), acest volum de poezie, „în timp ce tu”, despre care Radu Andriescu și Claudiu Komartin scriu entuziast pe coperta a IV-a.

Înainte de a prelua cele trei poeme (cartea a apărut la Editura Eurostampa din Timișoara, fiind publicată în cadrul Concursului național de volume „Poezia – oglindă a sufletului”, ediția a V-a, 2019, un proiect finanțat de Comuna Dudeștii Noi), am să redau textul lui Claudiu Komartin, care include și câteva elemente biografice.

„O surpriză de proporții este a doua carte a lui Mihai Marian, după debutul destul de prudent din 2018 cu Negru Opac. Mi-am propus să iau o pauză de la recomandări de ultima copertă, nevrând să ajung ca alții un autor profesionist de blurb-uri, însă volumul m-a ținut cu sufletul la gură.

Am început să-l citesc convins că îmi voi doza lectura în câteva reprize, însă mi-a fost imposibil să mă opresc – și să mă abțin de la a scrie aceste rânduri. Dacă ar fi fost doar cartea cuiva care a făcut într-un timp scurt niște progrese semnificative în ordinea noutății discursului său, nu aș fi fost peste măsură de încântat, am tot văzut poeți bunicei care prind trenul ceva mai târziu și se raliază la o modă sau curent literar – și cam asta e tot.

Însă M. Marian nu doar că scrie acum cu naturalețea, vâna și tehnicitatea excelent stăpânită a celor mai buni poeți, însă biografismul său e dârz, autentic și nerutinat, expresia limpede, iar nervul etic vibrează lucid și neconcesiv.

Stoicismul său e o experiență pe care Mihai Marian o împărtășește fără să mimeze și fără să vrea cu tot dinadinsul să se facă simpatic celui care-i citește versurile. De fapt, am impresia că aspectul acesta a încetat să-l mai intereseze. Iar de aici cred că începe o aventură poetică realmente pasionantă.”

Subscriu la tot ce a spus Claudiu.

(Ca să vedeți coincidență, chiar acum, când redau rândurile astea, Mihai Marian mă întreabă dacă am primit cartea. O să aibă răspunsul cam într-o jumătate de oră.)

un pește care se ascunde în nisip

mesajele pe care
ți le trimit din cînd în cînd
au grad înalt de flotabilitate
dar nici un interes muzical.
între timp
probabil am devenit parte de decor pe fundul
oceanului,
mobilier subacvatic,
un pește care se ascunde-n nisip
în fața acestei memorii alb-negru
fulgerătoare.
așa că nu-ți face griji.
turnul de fildeș și cu mine
sîntem foarte bine aici.
doar că sunetul liniștii atinge uneori note irelevante
iar presiunea sparge unul cîte unul vasele capilare
ale imaginilor
eliminîndu-te
din orice perspectivă a sufocării.

„ce este, este. ce nu este, nu este”

o noapte doar de somn liniștit
și nu mai găsești lumea așa cum o știai:
e-acum un mic golf mărginit de stabilopozi,
pe a cărui plajă zac carbonizate
trupuri purtînd ochelari fumurii.
materia întunecată și materia luminoasă
recapitulează geneza,
continuă nesfîrșitul șir de crime
                       de-a lungul țărmului.
în atmosferă persistă încă unda de șoc
a vorbelor spuse seara trecută
                        de un crist metalic:
„ce este, este
ce nu este, nu este.”
orașul, ca o boală a creierului,
se-ntunecă tot mai tare. devine
                        o uriașă bilă metalică,
o molie căutînd instinctiv lumina.
soarele se aprinde din a doua încercare.

despre ceea ce văd

despre aurele celor din jur,
despre plimbările pe holul spitalului
de la camera de gardă și pînă la automatul de cafea
(75 de pași nesiguri)
despre structura labirintică
a gesturilor cu care asistentele schimbă branulele,
pregătesc perfuzoarele,
despre oamenii care intră și ies din firma
            de servicii funerare de peste drum,
despre escadroanele de gînduri care se strîng
în jurul oului fragil al dura materului,
despre orezul cu lapte dulce pe care îl primesc
unii din noi,
despre dialogurile casante dintre stropi și logaritmi,
mi-ar plăcea să îți pot povesti,
dar îmi e imposibil să găsesc o durere
care să își dorească să fie spusă,
și știu că voi sfîrși prin a tace
așa cum se tace după o bătălie lungă.

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

1 Comment

  1. Am renunțat să mai citesc după primele versuri. Au un grad înalt de flotabilitate, auzi.
    „mesajele pe care
    ți le trimit din cînd în cînd
    au grad înalt de flotabilitate
    dar nici un interes muzical”

Write A Comment