Citind volumul „Lac în vacanță”, de Alexandru Drăgănoaia, (Libris Editorial, 2020) am fost cuprins de o dublă satisfacție. Pe de o parte, sunt din aceeași generație cu autorul, fapt care mi-a facilitat o mai deplină înțelegere a contextelor, limbajului și temelor abordate în povestirile sale. Pe de altă parte, anul trecut am publicat pe O Mie de Semne una dintre cele 48 de povestiri din cărtea de față, „Poveste din Cepari”, convins fiind că am de-a face cu un talent autentic, un scriitor care, deși practic nu debutase în volum, dovedea maturitate și siguranță stilistică.
De altfel, spuneam atunci, neștiind că peste ceva timp voi scrie cronica unei cărți semnate de Alexandru Drăgănoaia, că apreciez textul „Poveste din Cepari” datorită structurii ei bine temperate, pentru dialogurile scurte, nervoase și, nu în ultimul rând, pentru stilul economicos, lipsit de balast. Rămân la aceeași părere, anume că Alexandru Drăgănoaia face o economie drastică de mijloace de stil în textele sale, lucru care nu scoate însă la suprafață acel tip de ariditate textuală care denotă sărăcie lingvistică și nu te face să crezi că povestirile sunt slab irigate cu descrieri, figuri de stil și tot ce presupune, din punct de vedere al mijloacelor de compoziție, o povestire de calitate. Dimpotrivă, pe măsură ce am intrat în cuprinsul cărții mi-am dat seama că am de-a face cu un autor ale cărui principale forțe creative sunt concizia, limbajul frust, directețea dialogală și, nu în ultimul rând, autenticitatea.
De altfel, cred că autenticitatea dă echilibru și valoare acestei cărți surprinzătoare și unice în felul ei. Am căutat un corespondent imediat în volumele de proză scurtă pe care le-am citit în ultimii ani și mi-a fost destul de greu să stabilesc niște conexiuni ferme. Sigur că avem, în acest sens, scriitori consacrați precum Florin Lăzărescu sau Dan Lungu, însă gândul mi-a fugit instantaneu mult mai departe, anume la povestirile de tinerețe ale lui Marin Preda, cele din „Întâlnirea din Pământuri”, care au aceeași așa-zisă ariditate în exprimare, dar care anunțau scriitorul de mare forță de mai târziu.
Sigur că, asemenea lui Marin Preda, și lui Alexandru Drăgănoaia i s-ar putea reproșa un anume naturalism, germene menit să anihileze eforturile de stabilire a cadrului autentic de care vorbeam, însă nu e cazul aici. Există, într-adevăr, o tipologie foarte diversă, oameni morți din tot felul de cauze, naturale sau nu, bolnavi, traumatizați, înceți la minte, secătuiți de viață etc., toți înfățișați în diferite ipostaze, cu slăbiciunile trupului la vedere, amintind mereu că suntem făcuți din carne, sânge și oase și că totul e sortit putrezirii și pieirii, însă Alexandru Drăgănoaia fandează inteligent și nu intră în jocul descrierilor detaliate. E suficient un stop-cadru, o stabilire a contextului, un flash emoțional, ca să ne imaginăm întreaga scenă.
Ducă, protagonistul povestirii „Lac în vacanță”, care dă titlul volumului, se îndrăgostește de o fată, Aurica, și, ca un autentic adolescent teribilist, vrea să-i demonstreze cât de grozav este el la înot. Se scaldă în lacul de „25 de metri adâncime”, în care se spune că „s-a scufundat o biserică mai demult”. În felul acesta, tragedia e gata. Băiatul dispare, iar Alexandru Drăgănoaia nu cade în capcana acelui naturalism facil, trecând la descrierea amănunțită a corpului tumefiat și plin de apă, ci rezolvă problema cu ajutorul unei replici: „– Ducă… băiatul ăla… spun ăștia că n-a mai ajuns acasă.” De aici ne putem imagina totul, fiindcă puterea sugestiei, pe care mizează autorul, este mijlocul inteligent prin care evită manierismele de tot felul.
Sigur că există și zone unde acest lucru nu se mai repetă întocmai. Spre exemplu, în povestirea „Columbia pe ape”, misterioasa domniță cu care povestitorul se iubește o vară întreagă – o femeie ușor alienată, lunatică, dusă cu pluta, așa cum s-ar spune într-un mediu marginal – își omoară bărbatul, pe „Pisi”, și se prezintă într-o zi în fața amantului cu o sacoșă din care „rostogolește o căpățână însângerată de om”. Este o scenă plină de cruzime, care mi-a amintit de o întâmplare din romanul „Eroi și morminte” al lui Ernesto Sábato. Sigur, rolul „capului de om” este cu totul diferit în cartea lui Sábato, dar elementele de cruzime elementară se mențin. Scena șochează deopotrivă, e de un firesc demențial, iar pentru a realiza o asemenea performanță „descriptivă”, lui Alexandru Drăgănoaia nu i-au fost necesare decât trei rânduri mari și late.
Sigur că, mergând pe logica amar cinică a unei întrebări care a făcut valuri, „Mai puteți Aldulescu?” – pe care am socotit-o, ca să mă exprim eufemistic, foarte nedreaptă – unii critici s-ar putea întreba, prin extensie: „Putem Alexandru Drăgănoaia?” Eu zic că putem, fiindcă nu e puțin lucru să ai surpriza, la un autor român debutant în volum la 57 de ani, ca proza pe care o scrie să-ți creeze conexiuni cu autori celebri precum William Saroyan sau Hemingway. De ce Hemingway? Fiindcă și la celebrul american avem de-a face cu aceeași concizie a dialogurilor și, aș risca să adaug, Alexandru Drăgănoaia, cu tot discursul lui frust, de o austeră simplitate, își trage de la Ernest parte lui de inteligență, de gravitate și de umor.
Dar lucrurile nu se opresc aici. Dacă ar fi să analizez fiecare dintre cele 48 de texte din „Lac în vacanță”, cred că aș merge mult mai departe cu presupunerile. Mă rezum – pentru a vă lăsa să descoperiți singuri bogăția de sensuri și eclectismul acestor povestiri – să spun că nu mi se pare întâmplător faptul că Doina Ruști semnează câteva rânduri pe coperta a patra a cărții. Talentul lui Alexandru Drăgănoaia i-a adus câteva rânduri meritate din partea cunoscutei scriitoare. Deși Doina Ruști afirmă că prozele sunt scrise „într-un registru realist”, aș vrea să adaug faptul că nu toate povestirile au această caracteristică. De pildă, odată cu „Întâlnirea” este atinsă problematica fantasticului, e drept, cu reprezentarea ei dark. O bătrână, practic o încarnare a Morții – dacă se poate spune așa – sau, dacă vreți, un Thanatos rural și dătător de neliniști, întruchipat de o femeie decrepită și aparent inofensivă, apare din „ninsoarea groasă” și „viscolul” care „întunecă cerul” în fața unui cuplu năpăstuit venit de departe cu copilul bolnav la casa doctorului chiar în seara de 31 decembrie. Și aici Alexandru Drăgănoaia uzează de același procedeu, cheia povestirii fiind rezolvată în doar șase rânduri. În același registru fantastic-morbid este scrisă și povestirea „Anul morții”, una dintre cele mai bune din carte.
Sigur că majoritatea ipostazelor din texte au ca proveniență probabil un filon autorefernțial, dar acest lucru nci nu mai contează. Ceea ce contează este stilul, inedit prin concizia lui aproape chirurgicală, precum și temele abordate. Amorul, viața, moartea etc. sunt teme recurente ipostaziate într-o gamă foarte largă de situații în cadrul cărora ni se înfățișează de cele mai multe ori o realitate aparent lipsită de complexitate, populată de oameni simpli, cu preocupări domestice, care-și duc viața măruntă cu preponderență în mediul rural și care-și privesc cu seninătate destinul presărat cu tot felul de întâmplări aparent comune. Trădări în amor, răzbunări conjugale, decese misterioase sau neașteptate, drame individuale, invidii, înșelăciuni, ambiții, temeri legate de credință ori de soartă, aprehensiuni, umilințe, scene banale ori de neînțeles, toate scrise sau descrise într-un registu eclectic cu rezonanțe când caragialești, când cehoviene, când de-a dreptul dostoievskiene.
Peste toate astea, însă, revin la întrebarea: „Puteți Drăgănoaia?” Dacă da, atunci voi risca să afirm că avem de-a face cu un Radu Aldulescu al prozei scurte de la noi. Asta deoarece lumea marginală, de fapt acea „marginalitate interesantă, aceea a devianților, a infractorilor, a boemilor, a lumii interlope, care a atras întotdeauna privirea artei” de care pomenea Dan C. Mihăilescu atunci când se referea la romanele lui Radu Aldulescu, poate fi regăsită, mutatis mutandis, și în volumul „Lac în vacanță”. Iar în majoritatea povestirilor de aici, Alexandru Drăgănoaia speculează slăbiciunile omenești forând până în măduva oaselor după substanța unică și inconfundabilă a artei narative. Dacă a reușit, veți descoperi singuri.
Iată ce ne scria autorul anul trecut: „Mă numesc Drăgănoaia Alexandru, de 57 ani din Stolnici, jud. Argeș, căsătorit, doi copii plus o nepoțică de trei luni. De profesie sunt muzicant. Ca C.V. literar nu sunt prea multe de spus. Am gata manuscrisul unei cărți de proză scurtă cu care încă nu știu ce să fac.”
Doar dacă ți-a plăcut acest articol:
Sprijină și tu jurnalismul cultural independent donând orice sumă aici:
https://www.patreon.com/omiedesemne sau direct în contul RO98INGB0000999909778881 (RON) deschis la ING pe numele Gheorghe Deaconu.
