I.Negoițescu – „Straja dragonilor” – Memorii 1921-1941 (Humanitas, 2009)

Au mai rămas, cel puțin teoretic, cinci ani până la publicarea jurnalului de maturitate al lui Ion Negoițescu. Aflat în posesia (și grija) lui Emil Hurezeanu, manuscrisul este încă sub lacăt deoarece scriitorul a dat un termen clar cu privire la apariția editorială, adică în 2023, la 30 de ani de la moartea sa.

„Figură fină, feminină, androgină”

Până atunci trebuie să ne mulțumim cu memoriile de tinerețe, care îi acoperă primii douăzeci de ani din viață, adică perioada 1921-1941. Singura excepție, un preview la mult așteptatul jurnal de maturitate (despre care Ioana Pârvulescu afirmă că „la fel ca în cazul lui Sebastian (…) va fi marea operă a lui Ion Negoițescu”), o constituie fragmentul din 4 ianuarie 1949, devoalat de parcimoniosul Emil Hurezeanu la sfârșitul volumului de față. Cel despre care Eugen Lovinescu afirma în faimoasele lui agende că are o „figură fină, feminină, androgină” face în aceste câteva pagini delicioase piruete aforistice autoreferențiale, subiectul fiind unul cât se poate de sensibil: iubirea. „În afară de dorință, nu am trăit niciodată intimitatea corporală deplină, saturată, nici uranist, nici heterosexual” spune, la 28 de ani, Ion Negoițescu. Judecând după „sinceritatea dusă până la capăt” din volumul „Straja dragonilor”, nu am avea motive să ne îndoim că lucrurile ar fi stat altfel.

[image_with_animation image_url=”429″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%”]

Irma, „amanta” impuberă

Iubirile caste din copilăria și adolescența lui Ion Negoițescu, fie că sunt hetero sau homosexuale, sunt relatate fără derapaje care le-ar fi putut transforma în notații obscene. Detaliile „actelor nevinovate” sunt aduse la suprafață cu mijloace livrești și nu dau niciun moment senzația că ar fi maculate de vulgaritate. Un prim exemplu ar fi episodul cu Irma, țiganca unguroaică, „amanta” și „inițiatoarea mea primordială în ale erosului”. Mai mare cu doi-trei ani, fata l-a invitat într-o zi acasă la ea cu un scop precis: să facă copii. În consecință, s-au dezbrăcat amândoi la piele și s-au băgat într-un șifonier, printre hainele care atârnau pe umerașe. „Actul” în sine a avut o desfășurare bizară: după ce s-au împins un timp unul într-altul, neexperimentatul Ioan a vrut să-și facă datoria de bărbat și a dat drumul unui jet de urină care s-a prelins atât pe „pântecele și pe coapsele ei impubere”, cât și pe coapsele lui „înfiorate de plăcere”.

Amor à froid cu... ordonanța

Copilul „melancolizat” de sunetul goarnei care seara anunța stingerea (familia, cu tatăl militar de carieră, s-a mutat adesea, în funcție de cerințele postului, inclusiv într-o locuință amenajată în incinta unei cazărmi) a trecut prin inocente jocuri sexuale de grup, cireașa de pe tort fiind experiența (inimaginabilă și de-a dreptul penală în ziua de azi), de data asta individuală, cu ordonanța care trebuia, în principiu, să-l supravegheze cât timp părinții lui erau plecați la spectacol. „La masa din bucătărie, unde își prepara din foiță și tutun țigara, ungurul cumsecade și prietenos mă ținea pe genunchi și mă lăsa să-l deschei la nădragi, să-i scot sexul din izmene și să mă joc cu el.” Au existat și respingeri categorice, așa cum a fost episodul consumat în prezența altei ordonanțe, un ostaș român înfricoșat probabil de posibilele consecințe, refuzul hotărât al acestuia contrariindu-l pe puștiul îndrăzneț, care îl abordase cu ingenuitate, curiozitate și uimire.

Avansuri în sala de cinematograf

Trecând prin „aventurile” cu Riccardo (care-l „târa” în closet pentru a-și freca sexele unul de celălalt) sau cu Dan, fiul unui fabricant de biscuiți, de care se lipea „cât mai apăsat cu putință”, și ajungând la vârsta când putea să-și consume o altă pasiune, cea pentru filme, și-a mutat „terenul de acțiune” în sala de cinematograf, acolo unde a și trăit, de altfel, una dintre cele mai riscante și pline de emoție aventuri erotice adolescentine. Bravurile sexuale ale proaspătului licean constau în avansuri timide la început, apoi tot mai îndrăznețe pe măsură ce „partenerul” accepta jocul, în timpul vizionării unui film. Picanteria consta în lipirea pulpei piciorului de cea a vecinului de rând. Dacă manevra nu era respinsă, lucrurile mergeau mai departe, așa cum s-a întâmplat într-o zi când, așezat lângă „un bărbat blond, cu mutră sănătoasă din popor”, a făcut „manevra”, iar răspunsul a fost unul cât se poate de încurajator. Momentul culminant al „acțiunii” a fost când, după precauții infinite, l-a descheiat la pantaloni pe bărbat și i-a luat în mână „acel corp viu și cald, independent parcă de restul trupului de care ținea”. Ion Negoițescu își amintește cu emoție de acest episod inavuabil: „Îmi ardeau obrajii ca și cum aș fi căzut pradă febrei și delirului.”

Drumul spre „pierzanie”

Este de remarcat faptul că adolescentul care era atunci nu conștientiza că demersurile sale erotice aveau o clară componentă homosexuală. O oarecare înțelegere a termenului a căpătat-o în vara lui 1934, când a aflat dintr-un cotidian de „asasinarea de către camarazii săi naziști a lui Rohm, de orgiile acestuia – prilej de a da acolo și de termenul de «homosexual»”. În felul acesta a aflat că atracția față de o persoană de același sex are o denumire specifică. Mai târziu, în momentul în care el însuși s-a aflat în situația de a fi abordat de un bărbat, a avut o bruscă reacție de respingere. „Era un domn înalt, pal, cam buhăit și mătăhălos, cu cărnuri moi. (…) Necunoscutul a încercat să intre în vorbă cu mine. (…) Îmi venea să vomez la gândul că aveam de a face cu un homosexual. Senzația de groază și dezgust m-a urmărit vreme îndelungată.”

„Fantezia mea impuberă era incitată mai mult homoerotic decât eroic. N-am avut nici o înclinare spre clandestinitate, în afara masturbației. Vocația uranistă am făcut-o publică încă de student, chiar dacă sub formă de teribilism, ca extravaganță și provocare.” Ion Negoițescu

Aderarea la „frățiile de cruce”

După anii turbulenți ai copilăriei, calea spre maturizare și spre o înțelegere mai nuanțată a lumii a venit odată cu anii liceului, îndeosebi cu ultimii trei, petrecuți la Cluj. Însuși scriitorul are mai multe notații în acest sens: „La Cluj, viața mea s-a schimbat cu desăvârșire”; „Ultimii trei ani de liceu la Cluj mi-au fost plini aproape numai de literatură. (…) Multe dintre trăsăturile fixate atunci în sensibilitatea mea au rezistat de-a lungul întregii mele vieți.” Cu toate astea, a existat și un derapaj major, cel al alunecării spre ideologia legionară. „Viața politică românească a fost totdeauna extrem de coruptă și plină de ticăloșii” afirmă scriitorul la un moment dat. Este elementul coagulant al ideilor care l-au făcut să adere la „frățiile de cruce”. Simpatia pentru legionari a venit pe fondul dizolvant al corupției din politica românească. De aici până la a deveni un element activ n-a mai fost decât un pas.

Destrămarea „organizației clandestine”

Un prim pas în acest sens a fost lucrarea cu tema „Evreii, pericol social”, pe care a citit-o în fața auditoriului societății de lectură a elevilor de la „Titu Maiorescu”. Conținutul lucrării a fost apreciat de trei dintre profesorii prezenți, ei înșiși simpatizanți legionari. În primăvara lui 1937 tânărul de doar 16 ani făcea deja parte din „frățiile de cruce”. Sigur, „activitatea” a fost mai degrabă una formală, fiindcă nu a constat decât în câteva întâlniri de grup, marșuri cu cântece prin pădure și, nota bene, cu însărcinarea de a păstra „biblioteca” cuibului. După ce autoritățile au descoperit „organizația clandestină”, toți vinovații, inclusiv elevul Ion Negoițescu, au fost deferiți justiției militare. Situația a fost rezolvată de tatăl delincventului, care era prieten cu președintele Tribunalului Militar din Cluj, colonelul Negulescu.

Dictatul de la Viena și fuga la Sibiu

Acestui episod i-a urmat, trei ani mai târziu, un altul ceva mai serios și mai angajant. În urma dictatului de la Viena, prin care Transilvania de Nord era alipită Ungariei, familia Negoițescu a fost nevoită să-și facă bagajele și să se mute la Sibiu. Faptul că armata română a cedat mare parte din Ardeal fără să tragă niciun foc de armă (retragerea militarilor pe străzile Clujului reprezintă o scenă de un extraordinar tragism) l-a indignat pe tânărul Ion Negoițescu. „Clujul românesc îl înghițea pământul” afirmă scriitorul cu obidă. Abdicarea regelui Carol al II-lea și venirea la putere a guvernului legionar condus de generalul Antonescu a reaprins sentimentele naționaliste ale scriitorului. „Mulțimea legionarilor în cămăși verzi, care foiau acum pe străzile vechiului burg Hermannstadt, întinerindu-l brusc, dătători de speranță ca orice tinerețe impetuoasă, a redeșteptat în mine tot ce învățasem din ziarele citite cu ani în urmă la Aiud și, fără doar și poate, în cărțile din «biblioteca cuibului», pe care o avusesem în pază.”

[image_with_animation image_url=”440″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%”]

Bucurie la moartea lui Nicolae Iorga

Au urmat publicarea câtorva articole „fulminante” în oficiosul legionar local, precum și participarea la marșuri sau alte diverse manifestări pe străzile Clujului. „Devenisem, chiar dacă deloc încă o bestie, însă un fanatic.” Un moment extrem de delicat a fost acela când, după asasinarea lui Nicolae Iorga, tânărul Ion Negoițescu s-a bucurat „din adâncul inimii” la aflarea veștii. „Aventura” legionară s-a sfârșit odată cu înfrângerea de către armată a rebeliunii. În timpul evenimentelor Ion Negoițescu a fost „plasat” pe acoperișul prefecturii din Sibiu, având lângă el o mitralieră care „îl intimida”. Bunul său prieten, poetul Radu Stanca, venea din când în când „la post” ca să râdă de el. Bietul tată al lui Ion Negoițescu privea însă situația cu maximă seriozitate. Disperat, îi cerea fiului „rebel” să se dea jos și să renunțe la „aventura asta idioată”. Lucrurile s-au lămurit în urma unor tratative cu militarii. Centrul de rezistență legionară s-a autodizolvat înainte de a fi apucat să-și îndeplinească menirea: la prefectură, din fericire, nu s-a tras niciun foc de armă. Legionarul Ion Negoițescu a redevenit scriitorul Ion Negoițescu și a pus pe hârtie „Povestea tristă a lui Ramon Ocg”, „culme a suprarealismului meu, în care-i satirizam pe fasciști, uniformele lor, ideologia lor anti-plutocratic-antisemită”.

 

gelu diaconu

[email protected]

Patreon - O mie de semne

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment