Încrezător în talentul lui, Ciprian Măceșaru și-a luat soarta în mâini și a publicat la propria editură un op de povestiri scurte care confirmă de fapt ceea ce se știa deja: autorul se simte în literatură ca peștele în apă. O spun chiar dacă risc să mi se reproșeze că folosesc o comparație-clișeu. Ciprian atinge cu biciul textual teme incomode precum infidelitatea, persistența iubirii, credința, politica, abandonul, moartea, marginalizarea, sinuciderea. Predominantă pare însă tema sacrificiului. „Am renunțat la tot pentru scris” afirmă actantul din povestirea cea mai consistentă a volumului, „Și se făcu întuneric” (Editura NEXT PAGE, 2018). Pare un transfer emoțional autor-personaj care inflamează bula confesivă în care se află fiecare dintre eroii povestirilor.
Acest transfer nu se face, cum s-ar putea crede, într-o singură direcție, așa cum adesea totul pare că se reduce la o simplă autoconfesiune, la un solilocviu asemănător unei ședințe de terapie în care psihiatrul și pacientul sunt aceeași persoană. „El” trece prin fiecare secvență diegetică a volumului cu furie și nonșalanță, marcându-și frust teritoriul cu amprente textuale apăsate și recognoscibile. Cel care afirmă în povestirea „Leoaica” „Disperarea mea (…) e că moartea înseamnă sfârșitul sinelui” poate fi la fel de bine „maestrul Zen” din „Lecția”, care spune că „Moartea ar putea veni, pur și simplu. Când nu te mai gândești la ea (…) înseamnă că ai depășit-o.”
Peste tot este la vedere o propensiune către dezabuzare, către abandonul în fața unei realități din care se desprind, ca notă predominantă, dezastrul social și marginalitatea pauperă. În „Și se făcu întuneric”, naratorul afirmă resemnat: „… văzând că politicienii și – mai ales – grosul populației nu-și schimbă atitudinea, mi-am pierdut încrederea în ceea ce făceam noi acolo (…).” Unde este acel acolo? În universul eclatant al protestelor de stradă, locul unde „explodează mămăliga”, forumul marginalizaților, al visătorilor și al celor mai inventivi anonimi ai societății, unde se strigă din toți bojogii „huo aia!, huo ailaltă!, jos cutărescu!, jos icsulescu!” Imediat vine însă și momentul în care visul se încheie brusc și lasă loc realității: „Putem ieși noi cât vrem în stradă, suntem prea puțini, nu avem antidot, țării ăsteia îi trebuie un transplant de coloană vertebrală.” În punctul ăsta subiectul devine acut. Citind aceste rânduri, cineva s-ar putea simți lezat, atins cu biciul textual pe carapacea convingerilor de neclintit. E ca și cum ai spune că țara e atinsă de paraplegie sub apăsarea deciziilor politice. Dar este o coloană vertebrală transplantul care o poate salva?
Actantul abandonează, dezgustat, frontul politic, și se refugiază în literatură. „Voiam să fiu romancier, asta visasem de când mă știam” afirmă dezgustat de putreziciunea lumii. Numai că aventura prozastică nu este nici pe departe una ușoară. Degringolada se accentuează: „M-am mutat într-un bloc socialist, într-o garsonieră, la etajul al treilea. Lucram pentru o editură, redactor. De bine, de rău, reușeam să împing bolovanul.” Vertijul existențial continuă însă. Pare că personajul, redus la dimensiunea unui gândac, un Gregor Samsa minuscul, e tras de greutatea pliculețului de ceai în cană (așa cum se întâmplă în „Leoaica”), iar de acolo, de pe fundul oceanului chihlimbariu, privește tot mai uimit lumea.
Dar lumea nu e un loc primitor și îi amintește că niciun efort de emancipare nu scapă nepedepsit. „De curând însă am rămas fără serviciu (…). Trăiesc din mici colaborări, din drepturile rahitice de autor, dar mai ales din banii pe care mi-i trimite mama.” Transferul infra și supra-textual dintre eroii povestirilor funcționează la capacitate maximă, fiindcă regăsim o situație similară în „Delay” : „Apoi, ușor-ușor, am început să pierd teren. Apăruse decalajul. M-am îngrășat, am chelit, am rămas fără serviciul ăla bun.” Celălalt transfer, realitate-personaj, subsumat și răspândit în texte, e de presupus că a fost camuflat cu grijă de autor. Sau nu.
Poate cea mai puternică din volum, povestirea „Caii” combină subtil, în doar patru pagini și jumătate, două distopii clasice, „Fahrenheit 451” a lui Bradbury și „Călătoriile lui Gulliver” a lui Swift. Eroul nostru, un școlar cu antecedente de violență (a încercat să dea foc grădiniței pe motiv că tatăl lui e pompier și va stinge focul), se joacă, în perioadele lui tihnite, cu figurinele care reproduc miniatural cowboy și indieni de plastic. În urma luptelor dintre aceștia nu rămân în viață decât caii care „se împrieteneau și hotărau să trăiască împreună, până la adânci bătrâneți, printre crenguțe de brad”.
Scos din zona de confort din cauza unui conflict cu mama sa, micul Gulliver se transformă într-un yahoo teribil și, fără nicio remușcare, comite actul sacrificial suprem aruncând caii de plastic în foc. Apoi privește detașat, ca prin ochii unui Montag neconvertit care se uită satisfăcut la cărțile mistuite de flăcări, cum trupurile cailor se topesc în sobă, devenind de nerecunoscut. Anti-eroul acestei povestiri devine tatăl, care în loc să salveze de la dispariție bietele animale, întreabă răstit: „Ce dracu` miroase așa?” Iar micul Gulliver – yahoo răspunde cu cinism: „Sunt caii!” După care răsucește robinetul ca să se spele pe mâini înainte de cină.
În cele opt povestiri din „Și se făcu întuneric” Ciprian Măceșaru alternează mijloace de expresie diferite, de la desfășurări diegetice compuse economicos, cu minimum de mijloace artistice, până la zone în care narațiunea se prăvălește torențial, aproape marquezian. Ce este de remarcat – și aici e în totalitate meritul prozatorului – este abilitatea cu care Ciprian face ca aceste zone prozastice, în toată geografia lor complexă, să nu pară străbătute de granițe complicate. De fapt nu există granițe, fiindcă până la urmă vocea care povestește e una singură. Și chiar dacă asta ar putea reprezenta un dezavantaj, cartea tot merită citită datorită complexității situațiilor prin care trece fiecare „erou”.
Actanții nu au nume, iar ăsta este un indiciu că autorul nici nu și-a dorit să creeze personalități multiple. Este, în fond, povestea fiecăruia dintre noi, fiindcă majoritatea iubim, avem decepții, rămânem la un moment dat fără serviciu, fără bani, fără parteneră, mergem la manifestații, ne lăsăm amăgiți de politicieni, suntem înfrânți sau obținem victorii mărunte, trecem nonșalanți prin viață și ne trezim la 40 de ani cu burtă și un început de chelie. Dar guess what? Chiar dacă se face întuneric, avem puterea de a o lua de la capăt. Iar asta ne transformă din looseri în oameni obișnuiți care pot, până la urmă, vedea viața și de pe fundul unei cești, prin oceanul de ceai de deasupra.
Ciprian Măceșaru (născut pe 7 septembrie 1976 la Câmpina) a publicat printre altele proză, poezie, eseu, jurnal și literatură pentru copii. Dintre volumele sale amintim microromanele „Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta” și „Portbagaj”, volumele de poezie „Locul în care n-am ajuns niciodată” și „Numele meu este Bryan Ruiz”, eseul epistolar (scris împreună cu Dan C. Mihăilescu) „Despre nerăbdarea de a fi răbdător”, experimentul poetico-istorico-artistic „Trei sute de ceaușești liliputani” (în colaborare cu Vladimir Tismăneanu și Mihail Coșulețu), jurnalul cultural „Focul din tâmplă”, precum și cartea pentru copii „Super, sunt un gândac!” A fost tradus cu proză și poezie în italiană, cehă, engleză, ebraică, idiș și bulgară.
gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/
