La una dintre edițiile Astra Film Festival, am avut prilejul să urmăresc documentarul Artă pur și simplu, în care era vorba despre un pictor ce se oprea întâmplător pe străzile orașului Minsk, își scotea pânzele și începea să picteze. Trecătorii curioși îl întrebau ce semnificație au desenele, însă acesta, în loc de răspunsuri, le adresa tot felul de întrebări, prilej cu care se înfiripau discuții despre existența zilnică, artă, societate sau despre tot felul de istorii personale. Am recunoscut, oarecum, în noul volum al Dianei Iepure, În rest, viața e frumoasă[1] (Casa de Editură Max Blecher, 2021), o atmosferă asemănătoare, în care poezia, până la urmă, generează întrebări care continuă sau înlocuiesc alte întrebări, devine prilejul unor peripluri prin realismul magic ascuns dincolo de învelișul rutinier al existenței.
Universul senzorial al cotidianului
Diana scrie o poezie detașată de tot ceea ce ar putea bruia, fisura unitatea insolită a lumii ei domestice sau a relațiilor cu cei apropiați. Realitatea este surprinsă în cadre atent construite, străbătute de efluviile unei reflexivități diafane, în care tușele de ironie, umor sau anecdotic, nicidecum îngroșate dincolo de un anumit firesc, redau dimensiunile unui ceremonial domestic. Spațiul, în majoritatea poemelor, fie că aparține familiei, istoriei, urbanului, chiar și corpului, este întemeiat pe un tezaur al blândeții sau al olfactivului reiterat în direcția surprinderii miresmelor concrete și inaparente, provenite, uneori, dintr-un trecut îndepărtat.
Atmosfera descrisă în aceste texte îmbină, parcă, universul unui cotidian jovial, funambulesc, întâlnit la Mitoș Micleușanu cu cel al unui onirism fantast, specific lui Venedikt Erofeev. Vizualul are o forță și o dinamică aparte, el proiectează o lume a miresmelor, din care fac parte emoții ale contemplării joviale, persiflante, ludice. Scenariul amintirii configurează un univers olfactiv străbătut de impulsuri vibratile ale sensibilității ne-intoxicate de e-urile uitării sau ale compromisului, amplificând puterea aromelor, antidoturi împotriva conformismului și platitudinii: ,,cu cât mă îndepărtez mai mult de bucurești/ gustul salamului din punga de Auchan pălește/ e-urile devin parcă mai accentuate/ iar mirosul mâncării de-acasă/ își face încet, încet loc/ în creierul meu” (spații)
Lumea poeziei (cea a unui domestic transfigurat) este proiectată pe ecranul insolit al unui realism magic (amintind de tablourile lui Marc Chagall, cu oameni plutind prin aer, spre cer) de natură anecdotică (în dulcele stil moldovenesc), în sensul în care prezentul este (re)compus din elementele unei senzorialități inefabile, iar senzațiile se prelungesc parcă în atemporal printr-o perpetuă devenire cromatică și spirituală. Astfel, din cadrul imaginației sinestezice fac parte: filonul oniric al faptelor, verva anecdotică, portretul sublim al mamei zburătoare, care nu dispare în necunoscut, ci rămâne într-o planare contemplativă deasupra tuturor, integrându-i în inefabilul prezenței sale aurorale: ,,în ultimele două săptămâni mama a fost/ maim ult decât o cloșcă/ n-a dormit noaptea păzind ouăle când vor pocni/ iar eu am visat-o/ cum prindea rațele care încercau să-și ia zborul/ din dealul nostru/ peste Nistru/ ea încerca să le țină/ iar păsările s-au smucit spre cer/ și mama începu să plutească în aer”.
Alteori, intuiția se îmbină cu simțirea, pe când realitatea este străbătută de irizări onirice. Simțirea, la rândul ei, șterge conturul sau relieful timpului, perspectivele trecute sau prezente ,,se-ngână și-și răspund”, iar pe ecranul amintirii, aburos, în secvențe de o picturalitate viscerală, memoria folosește trupul drept principala cutie de rezonanță a unui trecut, niciodată anulat, ci prezent în pieptul meu, reactualizat în cheie onirică, aflat la granița dintre ceremonial culinar și ambianță introspectivă: ,,am trait zile nenumărate/ în care uitasem cu desfăvârșire/ ce înseamnă liniștea/ așteptam, așteptam/ în timp ce/ în pieptul meu tot fierbeau/ cartofi în coajă/ colțunași cu cartofi/ ciorbă cu cartofi/ un piure de cartofi, la urma urmei,/ și de sărbători/ cartofi cu carne/ viitorul se întrezărea incert/ printre aburii calzi/ de bucătărie” (printre aburi)
În multe dintre texte, natura umană este surprinsă într-un tablou cinematic, cuprins de irizări pastelate, care redau culoarea locală, pitorescul atât al oamenilor, cât și al istoriei ce își urmează, prin semne sau obiecte, cursul stabilit, fără însă a perturba atmosfera de jovialitate patriarhală, care amintește, într-o oarecare măsură, de aura universului cotidian sau al obiectelor, așa cum apare și la Petre Stoica sau Ioana Ieronim: ,, deltaplanele/ veneau de peste nistru/ planau fără zgomot/ se speriau doar cloștele credeau că-s ulii/ și adunau curcanii sub aripi/ pe aerodrom/ tata/ agățat de geamul deschis al mașinii/ și mama/ cu mâinile înțepenite pe volan/ ca pe coperta cărții/ tata mama cei șapte copii și camionul”.
Între cele două lumi sau spații geografice (lumea mamei și cea a copiilor) are loc, indiferent de vremuri sau vârste, un continuu trafic de bunătăți, într-o atmosferă cu specific de basm autohton. Se evidențiază, prin evocare candidă, într-un univers al discreției, portretul unei mame gata oricând să-și devoaleze spiritul de sacrificiu care armonizează contrariilor, atenuează încordările, oferă culoare locală unor imagini desprinse parcă dintr-un festin pantagruelic plin de candoare: ,,până nu demult/ primeam de la mama mai ales mâncare/ dulceață, magiun, plăcinte, porci tranșați gata copți în/ borcane/ alaltăieri însă/ mama a observat că e din nou în vogă chignon-ul/ și atunci a hotărât să crească pentru noi păr/ că al ei e frumos, lucios, e scump/ și, la o adică,/ de ce nu?”.
tomato saga
În poemul mai lung, tomato saga, care are ceva din izul de realitate alegorică a scenelor unui Cehov, a cărui univers pare ,,rescris” în cheie oblomoviană, asistăm la o veritabilă saga nu doar a unei familii, ci a unei comunități întregi. De aceea, textul este construit pe baza a două realități discrepante, sfâșiate, oarecum, între tradiția conservată în spiritul aceleiași blândeți arcadice și modernitatea care, în mod izbitor, schimbă mentalități, obiceiuri, răcește, pervertește blândețea locului. Însă, acest contrast izbitor nu anulează pregnanța mărturisirii, apolinicul evocării. Vocea lirică își adaptează tonul și tonusul în acord, fie cu o realitate cameleonică, fie cu acele situații de-o concretețe vulgară. Astfel, imaginea satului este una ideală, presărată de idilic, ea își desfășoară existența conform unui tipíc pitoresc, tributar candorii patriarhale, înconjurat sau străbătut de afluenții siguranței și ai stabilității: ,,am crescut într-un loc pitoresc/ cu oameni harnici, veseli, gospodari și, nu în ultimul/ rând, talentați/ așa scriam în compuneri, așa îl prezentau jurnaliștii/ la radio, TV,/ în micile lor reportaje de la gazeta raională./ și chiar așa și era: întins de-a lungul Nistrului,/ între pădurea Stânca și Carieră,/ scufundat în verdeață, împânzit de sere enorme/ de roșii și castraveți”.
Însă, ceea ce umbrește acest miraj domestic este resemnarea, acceptarea esenței care, până la urmă, străpunge învelișul auroral al aparenței și iese la suprafață, mai ales prin notele de realism dur, de natură lombroziană, care proiectează o panoramă a deșertăciunilor acceptate unanim, o realitate formată din tare, irigată de sevele trivialului, ale abjectului, epurată de orice iz stilistic: ,,tot atât de adevărat e,/ chiar dacă nu defila cu astfel de informații pe la radio/ și TV,/ că satul avea bețivii lui, nevestele lui cu ochii vineți/ și rărunchii zdrobiți,/ curvele lui/ și așa mai departe./ a avut la un moment dat chiar și propriul pedofil,/ dar de ăla știau doar copiii:/ un lemnar din Iampol, Serghei Ivanovici, angajat/ prin sat/ pentru diverse lucrări de tâmplărie”
Desprins dintr-o scenă de roman rusesc, tabloul cotidian al copilăriei ne înfățișează perspectiva unei familii unite în ritmurile valsului sau în spasmele unui râs ce nu are acel rol de a îndrepta moravurile, ci de a potența fisurile și de a supralicita angoasele, într-o atmosferă de afectivitate strident manifestată și biografism cenușiu, trecut printr-o maturizare societală supralicitată: ,,pe tata l-a schimbat războiul brusc/ de paște/ era casa plină și noi dansam vals în camera cu pian/ victoria cânta cu ochii închiși/ legănându-se ritmic/ mama plângea pe ascuns/ și umerii ei tremurau ca atunci când râdea în hohote/ uniunea sovietică a ieșit din inima tatei/ s-a strecurat în tranșee/ un șarpe lucios și bineînțeles rece”.
Câteva secvențe ale sordidului cotidian întregesc un tablou al unei vegetații sepulcrale: ,,pereții jerpeliți/ mirosul de bătrânețe/ ruine din care cresc/ flori de mătrăgună/ o imensă tristețe se lasă/ și acoperă tot ce a fost frumos”. Iar, din recuzita copilăriei fac parte acele obiecte sau simțuri mai mult visate, îndepărtate de paloarea concretului, învăluite într-o evanescență onirică generatoare de reverie nostalgică: ,,gustul de ciocolată/ bulele de sifon cu sirop de lămâie/ magazinul cu păpuși înșirate pe rafturi/ le mângâi știind că/ nu vor fi niciodată ale mele/ dar că le voi găsi acolo/ duminica viitoare/ și le voi atinge iar genele mătăsoase”.
În mod paradoxal, salvarea identității aproape sfârtecate în malaxorul istoriei presupune acceptarea, în numele unei obediențe penitente, a modificării propriului nume, în sensul reconstruirii/ redefinirii identității în cheia unui absurd atroce, a unui control extins al comunismului, care semnifică, în cuvintele lui Alain Besançon, în cartea sa Nenorocirea secolului, un control ,,asupra totalității subiecților”: ,,să-ți iubești dușmanul/ care ți-a pocit numele/ schimbând literele la nimereală/ să sune bine în limba lui/ nu în a ta pentru că tu/ nici nu contezi ca nume în ecuația asta”.
Totodată, portretul dușmanului se dorește a fi o reconstituire a tuturor elementelor sau chipurilor care poartă aceleași măști de fier ale terorii, ale represaliilor, ale îmbuibării. Cu toate acestea, în mod surprinzător, în mocirla trivialului poate fi întrezărit stropul de umanitate, întrucât, latura sensibilă a președintei sovietului sătesc se dezvăluie ca o manifestare teatrală a unui ceremonial de candoare și sensibilitate umană: ,,în chipul unei femei dolofane, președintă/ a sovietului sătesc,/ care și-a făcut un mic muzeu/ din hăinuțe de copil atârnate pe perete/ un mic iconostas din rochițe și pantofiori/ pentru nepoata ei/ pe care n-o mai văzuse de mult.”
Uneori, pe ecranul amintirii apar proiecții ale unei lumi redate printr-un morman de scoici negre desfăcute, fapt care spune o poveste dramatică despre supraviețuire și apropiere, într-o atmosferă în care filonul cenușiu al suferinței pulsa în fiecare obiect sau apariție omenească: ,,pe-o masă/ un morman de scoici negre desfăcute/ ca la începutul anilor ’50 după foamete/ tot malul Nistrului/ cu mormane negre de scoici/ și pâlcuri străvezii/ de oameni” (vara trecută la Varna).
În câteva panseuri de-o sinceritate debordantă, care îți pot da senzația unei continue și aparente sau trucate frustrări, poeta își devoalează, printr-un puseu de ironie nu neapărat amară, cât, mai degrabă, călduță, gândurile sau anumite sentimente legate de traiul zilnic într-o societate uniformizată de către consumul excesiv: ,,altădată, dimineața/ în drum spre serviciu/ mă gândeam doar la rochia albă din vitrină/ sau eventual la sex/ acum parcă aș avea de toate/ mi-a mai rămas/ un singur vis neîmplinit/ micuța rochie neagră XXL” sau ,,iar tu/ să ai o casă mică și o femeie umflată/ care îți umple tot spațiul/ ce poți să îți dorești mai mult?”
Din volumul Dianei Iepure se degajă o atmosferă în care sensibilitatea devine ceremonial de transfigurare contemplativă a realității din jur. Totodată, există și o anumită candoare spectaculară, care face ca trăirea biografică să mențină o conexiune, uneori cerebrală, alteori inefabilă, nu atât cu experiențele, cât cu energiile trecutului, nu definitiv consumate, ci, pe cale de a fi redeclanșate cu fiecare lectură în parte.
[1] Diana Iepure, În rest, viața e frumoasă, Casa de Editura Max Blecher, Bistrița, 2021.
