Recenzie: Robert Șerban – „Tehnici de camuflaj”

N-am făcut niciodată un secret din admirația constantă pe care o am pentru poezia lui Robert Șerban, fidel ideii că, dacă citești un volum de poeme, peste ani, cu aceeași plăcere, înseamnă că autorul a știut să transmită, în „departele” tuturor, acel tip de mesaj care face parte din angrenajul de seducție al unui scriitor. Or, Robert este seducător și din punct de vedere uman, precum și din celălalt punct de vedere, al scriitorului.

„Tehnici de camuflaj” (Tracus Arte, 2018) este o carte care justifică pe deplin investiția de încredere pe care am făcut-o cu mulți ani în urmă în poezia lui Robert, atunci când nici măcar nu ne cunoscuserăm. De atunci, omul și poetul sunt neschimbați. Fără să intre într-un schematism vlăguit și fără să afișeze acel gen de nonșalanță păguboasă a poeților consacrați, poezia lui Robert a trecut nealterată prin vreme, vremuri, influențe, mode și curente, păstrându-și aceeași limpezime a mesajului și ignorând cu modestie și curaj semnalele pozitive sau negative receptate din mediile literare.

Fără să risc o judecată pripită (fiindcă nu este) aș putea să afirm, cu toată convingerea de care mai sunt în stare, că textele lui Robert din „Tehnici de camuflaj” pot lua loc, fără nicio problemă, în oricare dintre cărțile lui anterioare. Paradoxal, acest lucru nu-l scufundă în acel tip de manierism în care s-au înecat mulți de vreo 20 de ani încoace. Genul autoreferențial pe care-l abordează și pe care își construiește cu migală textele nu s-a deteriorat. Hainele pe care le poartă poezia lui Robert Șerban încă nu-și arată cusăturile și nu-și dezvăluie privirii urzeala rărită pe la coate sau în genunchi. Bine purtate, aceste haine sunt la fel de elegante ca acum, să zicem, 20 de ani.

Am găsit și aici același tip de paradoxuri care m-au atras în „Cinema la mine-acasă” sau în „Puțin sub linie”: „am un prieten/ care se-ncruntă/ de câte ori mă vede”(Sinceritate) Cred că în asta stă, de fapt, forța poeziei lui Robert: fragilitatea sincerității, nevoia de a se expune lumii „așa cum e”, în ciuda nevoii de adaptare sau, bunăoară, de a apela la aceste „tehnici de camuflaj” pentru a se ascunde în spatele unor măști pe care, în fond, se găsește tot portretul lui Robert Șerban. E o „camuflare” în spatele propriului eu, înapoia propriei imagini imobile, de unde poetul observă realitatea trăind iluzia că poate să treacă neobservat.

Primele poeme dau senzația că spațiul în care se consumă viața e prea larg, nevoia imperioasă de intimitate fiind una dintre urgențele actantului liric: „s-a lăsat ceața/ ce mică e lumea” E uimitor cum doar în două mici versuri poetul reușește că comprime totul: spațiu, necesități, spaima, speranța, „camuflarea” în acel ceva aproape imaterial cum e această „ceață” care e capabilă să reducă lumea doar la cel aflat undeva în burta ei indefinită. În poemul „Binefacerile întunericului” este reiterată aceeași nevoie nu de „spații mici” (care ar arunca totul într-un mistic ușor vulgarizant) ci de intimitate, de regăsire de sine: „stai pe întuneric/ tot mai rar găsești un loc/ în care să nu intre lumina defel/ să nu fie umbre/ să nu se vadă la un centimetru/ să fie perfect”.

Am regăsit aici tipul ăla de agorafobie contemporană, dacă îi pot spune așa, când toată volumetria exteriorului apasă până la schizofrenie conștiința celui aflat în capcana nevoii de supraviețuire, de ieșire „în junglă” după „vânat”, după cele fără de care viața modernă nu poate avea un echilibru. Angoasa e cu atât mai mare cu cât descoperim că, oriunde ne-am ascunde, în spatele oricărei „tehnici de camuflaj”, lumea modernă, cu progresul ei tehnologic implacabil, pune întotdeauna pe noi nemilosul ei spot luminos. „prin manșeta cămășii/ fosforul de la ceas/ îți răspunde”.

În acest caz, ce face poetul? În primul rând, se ferește să se bage, chiar și în ultimă instanță, în pielea Demiurgului. „am acoperit repede cu palma/ un pahar/ și-am prins înăuntru o muscă// (…) nu mă cred Dumnezeu nici măcar în joacă/ însă dacă-aș deschide degetele/ aș deschide cerul” După acest exercițiu de bunătate și cruzime își întocmește ceea ce s-ar putea numi un breviar existențial, cu câteva puncte din care se desprinde, la penultima opțiune, noua configurație dată lumii după alunecarea de teren provocată de angoasă. „ce visez eu/ e deja realitate” (În contratimp) Realitatea este în acest fel revizuită și, prin ochii poetului, „ce scriu eu/ e deja scris”. Simțindu-se „în contratimp”, sau mai bine zis „în urmă” față de tot ce se întâmplă, poetul apelează la ceea ce i-a mai rămas: memoria.

Robert Șerban ni se relevă a fi mereu același poet migălos, timid cu propriile fervori, atent la dozajul textual și suficient de „neatent” încât să ne arate, ca „din greșeală”, partea nevăzută a „Tristelor” și a ingenuității sale. E un scriitor care se simte bine pe terenul totuși riscant al paradoxului și al propensiunii către exprimarea când concis-aforistică plină de un ludic bine temperat, când degajată, tandră, confesivă și elaborată ca în poveștile spuse în timp ce „facem mămăligă bem țuică/ ne uităm la un film sârbesc și râdem”.

Lumea lui Robert este și aici, în tumultul cotidian, așa cum poate fi și în ceea ce este „deja scris”. „într-o clădire veche/ ce stă să cadă/ un telefon cu manivelă/ plutea pe parchetul vălurit” (Telefonul cu manivelă) În acest caz, memoria reproduce exact și livrează substanța lirică necesară supraviețuirii textului în întregul lui chiar și în condițiile unei aparente desincronizări, a unei pierderi de tempo. „Povestea” salvează lumea lui Robert Șerban, fiindcă e singura capabilă să resusciteze anamnesisul, cu amendamentul că amintirile recuperate nu vin dintr-o viață anterioară, ci din viața trăită și uitată până la un moment dat: „abia așteptam clipa/ când telefonul urma s-o ia din loc/ așa cum o luau toate jucăriile cu cheiță”

Odată învârtită manivela te aștepți ca lumea lui Robert Șerban să o ia din loc aidoma jucăriilor din copilărie. Și totuși, nu se întâmplă așa, fiindcă această lume e prinsă în boaba de chihlimbar a trecutului și nu poate evada din încremenirea ei. Doar poetul posedă soluția magică de a învia succesiunea de imagini, laolaltă cu ecourile vârstelor, transformând într-o peliculă cinematografică ceea ce în aparență era inanimat. Robert a mânuit misterioasa cheiță pentru a pune în mișcare mecanismul revelațiilor. Lumea reînvie prin intermediul cuvintelor. Puse laolaltă ele recompun atât ceea ce părea definitiv îngropat în meandrele memoriei, cât și materia visului, a „micii poveri” pe care actantul nu o poate duce „până dimineață”. Iar cele două coordonate existențiale, realitate-vis, nu se confundă, ci dau o altă expresie vieții înseși: „mi-am văzut de câteva ori filmul vieții/ și niciodată/ n-a fost/ același” (Visător furios).

Robert Șerban nu cade niciodată în capcana autocompătimirii facile. Exercițiul lui de seducție nu se bazează pe invocarea simpatiei cititorului. Mirările lui nu sunt abisale, iar fervorile par mai degrabă unele de suprafață. Totul se întâmplă acum, aici, deși nici acel „aici” sau „acum” nu sunt fixate în spațiu sau timp. „Aici” și „acum” poate însemna „oriunde” și „oricând”. Și, fiindcă lucrurile se derulează sub camuflajul realului, lumea reală poate fi oricum ne dorim: simplă, complexă, multicoloră, bicoloră, zgomotoasă sau ascunsă sub pătura unde se mai vede doar „fosforul de la ceas” și unde „mă atingi/ cu vârful degetelor/ ca pe un geam aburit/ prin care nu se vede mai nimic”.

gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/