Tag

Mihail Sebastian

Browsing
Cătălina Bălan, Gelu Diaconu & Daniel Sur (foto credit: Daniela Luca) Am fost iarăși la „Galeria Întâlnirilor”, evenimentul moderat de Daniel Sur și desfășurat la Bistro „Matrioșka” (str. Visarion nr. 20), de data asta în calitate de invitat, alături de Cătălina Bălan, mai vechea mea colegă de lectură, de pe vremea când citeam împreună la
Leny Caler în 1933 (poza de aici) În perioada torturantă de-a dreptul, dar și magnifică, în care făceam documentarea pentru romanul „Sebastian”, am reușit să obțin două cărți foarte rare (spun asta fiindcă le-am găsit destul de greu, spre deosebire de altele): „Scrisori către Camil Petrescu” (volumele I și II), apărute la Editura Minerva în
Aveam în bibliotecă volumul „Orașul cu salcâmi. Accidentul”, apărut în 1976 la Editura Eminescu, adus de tata de la tipografie, prin relațiile pe care le mai avea încă la „Casa Scânteii” (se mutase deja de câțiva ani la tipografia „Informația”, dar prietenii de odinioară nu-l uitaseră). Aveam 14 ani și am încercat să citesc cartea
„Miercuri, 18 ianuarie 1939, București  Scumpă Leny,  Nu știu ce ar mai fi de spus. Toată întâmplarea de ieri se înscrie în suita neplăcerilor vieții mele, începută cândva demult, pe când aveam doar 17 ani și când mă întrebam, cu mintea de atunci, ce rost mai aveau toate astea de vreme ce eram aproape sigur
Leny Caler (poza de aici) În precedentul articol despre romanul „Sebastian” (aflat în curs de apariție la Editura Cartier), am scris despre șapte personaje celebre care apar pe parcursul cărții. Am omis cu bună știință personajele feminine deoarece mi-am dorit încă de la început să fac un articol special pentru ele. Presupun că vă întrebați
Am scris romanul „Sebastian” având tot timpul lângă mine un vraf de cărți. Când venea vorba de pasajele care cereau informații istorice, trăiam mereu cu teama că nu le voi reproduce cu exactitate. De aceea am folosit întotdeauna mai multe surse, ca să am cât de cât siguranța că n-o să ratez ceea ce era
Când eram puști cele mai plictisitoare erau serile de marți, fiindcă la televizor nu aveam film, ci teatru. Nesfârșitele dramatizări după subiecte istorice mi se păreau atât de cenușii încât, în loc de orice altă distracție, preferam să pun mâna pe o carte și să citesc. Nu aveam prea multă minte atunci, recunosc, și nu