Întotdeauna mi s-a părut fascinant cum o sumedenie de autori, toți de geniu (printre care și splendidul Gogol, care dă titlul acestui articol, cu romanul său, „Suflete moarte”), nu au reușit să își încheie operele, sau poate erau pe aproape de a nu le încheia. Mă gândesc și (re)gândesc, ca un soi de perpetuă (re)lectură, în stil mateino-călinescian, la cum de a fost, și încă, desigur, este posibilă o asemenea faptă: cum poate geniul să se sustragă, deodată, chiar în mijlocul actului artistic? Cum se poate ca geniul să îi părăsească pe cei ce îi locuia înainte de a-și termina „treaba”, deodată, de parcă nici nu a fost?
Asta e, în esență, întrebarea din care se naște articolul de față. Totuși, cititorul se va întreba de ce e gogoliană această obsesie. În ce fel ea devine gogoliană, de vreme ce nici Kafka nu a putut să își încheie romanele, nici Eminescu nu a putut sfârși „Geniu pustiu”, Cărtărescu aproape nu a putut să termine „Orbitor”, iar în cazul lui „Theodoros” a trebuit să amâne ani buni plonjarea în respectiva ficțiune. Musil, de asemenea, a scris o viață întreagă la „Omul fără însușiri” și nu a reușit să îl lase lumii așa cum ar fi vrut. Răspunsul e cât se poate de simplu și de personal: citind „Suflete moarte” m-a străpuns, ca un topor în moalele țestei, această întrebare. Astfel, măcar pentru mine, ea devine gogoliană, o întrebare pe care întotdeauna o leg, cum-necum, de tot ceea ce pricep eu prin „Gogol”, numele în jurul căruia se înfășoară un univers la pătrat.
Am auzit și citit – de nenumărate ori – explicații simple, „terestre”, cum ar fi cea a lui Nicolae Manolescu: „Gogol n-a putut termina Suflete moarte (…) fiindcă nu a găsit o încheiere potrivită pentru Cicikov.” În cazul lui Kafka, am auzit ceva de tipul acesta: nu le-a terminat pur și simplu pentru că nu avea în vedere posibilitatea publicării, erau scrise exclusiv pentru el, astfel că nu exista nevoia sau presiunea încheierii. Pe cât de aparent logice, aceste răspunsuri nu mă pot satisface din cauza acelui simplism evident, parcă insuficient. În viziunea mea, răspunsul e mult mai romantic decât atât, mai literar într-un fel: e vorba, în fapt, de o luptă interioară cu ficțiunea.
O caracteristică generală pe care am observat-o la Kafka și Gogol în privința romanelor neterminate este amânarea ficțiunii. În „Suflete moarte”, apogeul povestirii este anunțat ca stare și ca formă de scriitor, dar nu și pus pe hârtie: „…cum se va da în vileag întreaga concepție a întinsei povestiri, cum i se va lărgi zarea până departe, și cum întreaga poveste va căpăta un curs liric și măreț, se va vedea mai încolo”. Vedem, în acest citat, amânarea, de parcă scriitorul se luptă cu un anume ceva pentru a ne dezvălui adevărul textului său. În romanele lui Kafka, fantasticul este amânat, spre deosebire de ce se întâmplă în „Metamorfoza”, text încheiat: „faptul extraordinar, transformarea bietului Gregor Samsa într-un hidos gândac de bucătărie, are loc din prima frază a istoriei, ceea ce o instalează dintru început în plin fantastic. (…) Dar în romanele cele mai cunoscute ale lui Kafka, Castelul și Procesul, mutația este un proces lent, sinuos, discret…” (Mario Vargas Llosa, „Scrisori către un tânăr romancier”). Putem observa, din nou, amânarea îmbrățișării esenței acelor scrieri. E vorba, așadar, de o ocolire a esențialului, de o incapacitate de a spune ce e de spus, ca până la urmă să lase scrierea fără o încheiere.
În fine, revin la întrebare, căci observarea acestei amânări nu îi răspunde, ci doar îi adaugă vigurozitate: cum se poate ca geniul să dispară deodată? În esență, cred că e vorba, cum am spus și mai sus, de o luptă interioară cu ficțiunea pe care scriitorul, în fine, o pierde. Scrierea literaturii îl chinuie prin însăși esența ei, îl videază, încetișor, dar sigur, de propria ființă, astfel că scriitorul este, fie că vrea sau nu (pentru că o poate face fără să fie conștient de actul său), obligat să îi opună rezistență (amânarea ficțiunii). Îl chinuie faptul că nu poate spune ce are de spus, că cuvântul nu poate exprima deplinul, Totul, că geniul artei este, în fine, mai mare decât scriitorul poate duce: scriitorul e depășit cu mult de propriul text, nu îl mai poate înțelege, nici percepe, nu mai are repere în propria operă, ca într-o tornadă de nestăvilit. Îl chinuie esența creației artistice, exprimată de Alexandru Dragomir într-o singură frază: „Oricine creează cu adevărat spune mai puțin decât ar vrea să spună și spune mai mult decât crede că a spus”. Acest joc îl turmentează, de aici se naște lupta cu propria operă. Amânarea, apoi lipsa finalului poate că se nasc chiar de aici: chinul e prea mare, scriitura devine prea sufocantă, iar scriitorul pesemne că nu mai poate continua în acest sens, devenind năuc cu totul. Gogol este, poate, cel mai bun exemplu al acestui tip de scriitor: în „Suflete moarte”, trecerea de la geniu la mediocru este treptată – prima parte este genială, a doua dă impresia însăilării (cum spune Nicolae Manolescu), iar finalul lipsește cu desăvârșire. Practic, Gogol trece de la geniu la scriitor mediocru, apoi pur și simplu amuțește, semn că a pierdut întru totul lupta cu ficțiunea. Arta mănâncă substanța interioară a creatorului ei până îl golește de el însuși, producând amuțirea acestuia și chiar moartea ei, iar dacă asta se întâmplă înainte ca scriitorul să pună punct și să poată scrie „Sfârșit”, textul rămâne neîncheiat.
Nu e de ratat, de altfel, că majoritatea textelor care fac subiectul articolului de față se rotesc continuu în jurul poeziei. Gogol a denumit „Suflete moarte” un poem, Eminescu a scris, chiar și în prozele sale, poezie pură, Cărtărescu, de asemenea, vorbește despre „Orbitor” ca despre cel mai lung poem al său (o întrețesere parcă nesfârșită de poeme), și e justificat să vorbească astfel (putem vedea, din Jurnal, cât de greu i-a fost să încheie deja faimoasa trilogie în formă de fluture), iar, în cazul lui Kafka, este denumit de multe ori un poet, chiar și de Hermann Hesse. Poezia este în mod cert cel mai personal și mai devorator tip de literatură, cel mai „nociv” pentru scriitor, cel mai obsedant și mai sfidător, astfel cântărind cu destulă greutate ca motiv din cauza căruia aceștia și-au terminat textele cu mare greutate sau nu le-au terminat deloc. Poezia, deci, se grăbește în a-și consuma creatorul, în a face actul pe care tocmai îl discutăm prin prisma lui Kafka și Gogol – sustragerea stranie, subită și imediată a geniului.
Literatura nu se face în fabrică. Tocmai de-asta avem scrieri geniale, dar neterminate. Esența artei lor nu ține de un sfârșit, pentru că în literatură pantofului (care este textul) îi poate lipsi oricare element atâta vreme cât, în rest, e un pantof făcut din substanța sufletească a pantofarului (care este scriitorul). Fie și o singură propoziție – dacă este scrisă din spiritul scriitorului, cu viscerele și senzațiile și trăirile sale autentice, atunci este adevărată, implicit genială, căci în spiritul unuia ne găsim pe noi toți, ghemuiți ca niște semințe din care se pot naște păduri întregi, cu natura și stranietatea și inefabilul nostru întreg, așa cum ne găsește pe toți în Ivan Ilici, în prințul Hamlet, în Hyperion, dar și în Cătălina.
Cam asta se întâmplă, aș spune eu, cu textele neterminate: epuizează miezul sufletesc al creatorului lor înainte ca acesta să ajungă la sfârșitul cursei. În fond, aceste literaturi nici nu au nevoie de un sfârșit, de vreme ce sunt adevărate și cu condiția să fie adevărate, căci în artă nu căutăm obiecte perfect confecționate, nu ne interesează, cum spunea Rebreanu în ,,Cred”, „frumosul, o născocire omenească”, ci momente de adevăr, de artă pură, care se găsesc doar în texte scrise cu sufletul, cu spiritul, cu miezul interior al umanității (pe care îl avem cu toții, dar doar câțiva îl pot exterioriza, revelându-ne adevăruri care pot fi doar simțite), așa cum este „Suflete moarte”, un poem cu adevărat infinit…
