Scriitorul Abdulrazak Gurnah, originar din Zanzibar, a fost laureatul Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2021. Academia Suedeză i-a acordat această distincție pentru „abordarea fără compromisuri şi plină de compasiune a efectelor colonialismului şi a destinului refugiaţilor la intersecţia dintre culturi şi continente”.
Cartea lui Abdulrazak Gurnah este un melanj elegant între un roman istoric, unul de călătorii şi unul de dragoste. Paradis problematizează teme precum colonizarea, rasismul, identitatea personală şi cea culturală. Titlul romanului este oarecum ironic, deoarece ne ilustrează o Africă asemeni unei grădini edenice pe cale de destrămare din pricina intruziunii „omului alb” ce aduce cu el distrugere, moarte şi impunerea unei noi ordini mondiale.
Povestea Paradisului este plasată în al doilea deceniu al secolului al XX-lea într-o regiune a Africii care acum face parte din Tanzania, dar care pe atunci făcea parte din Africa de Est colonială. Timp de secole, schimbul cultural dominant al regiunii a constat în comerțul cu Arabia și India. În general, oamenii din această regiune nu s-au gândit – și nu se gândesc – la Europa. Coasta de est a Africii este un amalgam cultural. Toată lumea vorbește un pic de kiswahili și arabă, iar locurile îndepărtate despre care personajele spun povești minunate nu sunt Londra și Paris, ci Bombay și Gujarat.
Fresca societăţii in acest roman arată cam aşa: părinții își folosesc în mod obișnuit copiii ca garanție în afaceri, comercianții de sclavi răpesc fete de cinci ani în plină zi, cazurile reale de abuz asupra copiilor sunt discutate deschis în timp ce se bea ceai, ordinul de a tortura public pe cineva poate fi emis într-o clipă, trecătorii aplaudând spectacolul. În acest cadru – mai precis într-o familie săracă dintr-un sat îndepărtat din interiorul țării – se naște un băiețel, Yusuf, a cărui viaţă oglindeşte de la început viața profetului Yusuf din Coran (echivalentul lui Iosif din Biblia creştină).
Când tatăl său nu-și mai poate plăti datoriile, îl vinde pe Yusuf unui negustor bogat pe care băiatul îl numește „Unchiul Aziz”. La fel ca Yusuf din Coran, Yusuf al lui Gurnah este bântuit de vise profetice. El ajunge să gestioneze depozitul noului său stăpân, cu toate acestea îi iau ani pentru a înțelege că este un sclav. Nu își va mai vedea niciodată părinții, dar ajunge să dezvolte o legătură oarecum afectuoasă cu Aziz. După ceva timp este luat în expediții comerciale, dar chiar mai important, între cei doi se înfiripă discuţii la care cititorul nu s-ar aștepta să vadă între un sclav şi stăpânul său. Deși Yusuf este suficient de norocos să fie tratat bine și să întreprindă propriile sale aventuri, să cunoască şi să înțeleagă lumea, ne putem întreba totuşi ce reprezintă mai exact „paradisul”, cum se împacă acesta cu ideea de sclavie, o sclavie din care Yusuf reușește într-un fel să evadeze. Măcar pentru o vreme.
Fără ca nimeni să i-o ceară, doar din pură pasiune, Yusuf îngrijește grădina stăpânului său, ascunsă în spatele zidurilor înalte și udată de patru pâraie. Aici este ilustrată pentru prima dată imaginea paradisului. Atât grădina, cât și lumea mare din afara ei sunt la fel de misterioase. Lumea este un loc uimitor, dar periculos, civilizat doar de religie; sălbăticia pândește după colţ și în interiorul țării, unde trăiesc popoarele păgâne. Se vorbeşte despre ceea ce se află dincolo de lumea cunoscută: mări care îngheață, un zid construit de giganții Gog și Magog, paradisul terestru cu porţi de foc. Uneori figuri extraterestre feroce se deplasează în acest spaţiu exotic, aflat la limita dintre real şi imaginar. Ele sunt cunoscute ca „europenii”.
Paradoxal sau nu, Gurnah se confruntă cu dilema de a scrie despre o lume care a fost eradicată de europeni, o lume pe care totuși nu o idealizează și, prin urmare, o infantilizează. Apoi, el demitizează ideea cum că în Africa era pace și armonie înainte ca europenii să distrugă continentul. Romanul vorbește despre o societate care chiar și fără intervenția europenilor, se afla deja într-un avansat stadiu de degenerescență, roasă de frământărrile interne, o lume care nu își va recâștiga inocența, pentru că ororile colonizării sunt pe cale să se prăbușească asupra ei. Chiar dacă sunt doar primii ani ai colonialismului, ierarhiile și ciocnirile între diferitele clase spulberă orice iluzie despre o societate africană egalitară şi șterge ireversibil imaginea firavă a paradisului.
La fel ca și continentul însuși, narațiunea lui Yusuf este abandonată la marginea a ceea ce-a fost și a ceea ce ar putea fi. În cei șase ani de servitute a lui Yusuf, el trece prin multe peripeţii, cea mai spectaculoasă fiind călătoria în interiorul Africii. Pentru „unchiul” Aziz este doar o călătorie de afaceri, dar pentru Yusuf este o adevărată călătorie spre sine. Un excurs spre arhetipul interiorității.
Fiecare om trebuie să-şi aleagă propria-i cale şi propriul paradis, fie că acesta este o trăire interioară, fie un loc. În cele din urmă, Yusuf, în vârstă de 18 ani, este alungat din Grădina Paradisului. Neavând nimic care să-l lege de o casă, familie sau cultură pe care o poate numi proprie, el renunță la orice pretenție de a avea un viitor autodirijat și se alătură stăpânilor coloniali germani pentru a lupta într-un război în care nu are niciun interes.
Paradisul se încheie cu imaginea trupelor germane care mărșăluiesc printr-un sat, vestigii ale unei catastrofe iminente, Primul Război Mondial, care va fi purtat la granițele dintre coloniile engleze și cele germane. Aceasta este, de altfel, foarte asemănătoare cu imaginea de încheiere din Muntele vrăjit a lui Thomas Mann, un scriitor care este la fel de fascinat de personajul lui Iosif, la fel ca Abdulrazak Gurnah.
