„Vara în care mama a avut ochii verzi” (Editura Cartier, 2017), este o carte neîncadrabilă și…
Robert Șerban (poza de aici) N-am făcut niciodată un secret din admirația constantă pe care o am pentru poezia lui Robert Șerban, fidel ideii că, dacă citești un volum de poeme, peste ani, cu aceeași plăcere, înseamnă că autorul a știut să transmită, în „departele” tuturor, acel tip de mesaj care face parte din angrenajul
Olga Tokarczuk (poza de aici) În Cearta cu filozofia, Gabriel Liiceanu face o pledoarie pentru fragment, în „contra” sistemului în filozofie, citându-l pe Friedrich Schlegel, care afirma în Philosophische lehrjahre că „Formele filozofiei moderne sunt în întregime individuale – scrisori, autobiografii, romane, fragmente”. Gabriel Liiceanu vine în sprijinul acestei teorii afirmând, la un moment dat,
Tatiana Niculescu (poza de aici) „Tăierea fecioarelor” este primul roman semnat de Tatiana Niculescu pe care-l citesc. Am amânat momentul ăsta după ce am văzut filmul lui Mungiu, „După dealuri”, inspirat de romanul „Spovedanie la Tanacu” al scriitoarei care pe vremea aceea semna cu numele Tatiana Niculescu Bran. Pelicula mi s-a părut întunecată și cumva
Înainte de a mă apuca să citesc o carte am proasta deprindere de a-mi arunca privirea pe scurtele texte (laudative în general) de pe coperta a IV-a. Mi-am respectat și de data asta obiceiul și am tresărit când am văzut succintul elogiu pe care Eli Bădică îl face romanului „Diavoli fragili” al lui Radu Găvan
Ligia Keșișian (poza de aici) Apărut în toamna anului trecut și lansat la Târgul de carte Gaudeamus la sfârșitul lui noiembrie, volumul de debut al Ligiei Keșișian „mici cutremure” (Ed. Charmides, 2017) afișează încă din start acel gen de complexitate care îl face, măcar la o primă abordare, destul de dificil de interpretat. Întrebarea-clișeu „ce
Radu Nițescu, alături de editorul său, Claudiu Komartin, citind din „Dialectica urșilor” la Institutul Blecher (poza de aici) Nici n-ai zice că au trecut mai bine de doi ani de la apariția volumului „Dialectica urșilor” (Casa de Editură „Max Blecher”, 2016), deoarece, la recitire, cartea are aceeași prospețime ca atunci când am parcurs-o pentru prima
Augustin Cupșa (poza de aici) Îmi amintesc că în etapa tranziției dinspre copilărie spre adolescență, pe care o trăiește și personajul Pisică în romanul lui Augustin Cupșa, „Așa să crească iarba pe noi” (Humanitas, 2017), cei din gașca mea îi disprețuiau pe păsărari. Motivul era unul foarte simplu: chinuiau păsările. Se întâmpla uneori să-i vedem
Veronica D. Niculescu (poza de aici) Când am găsit în bibliotecă volumul „Roșu, roșu, catifea” (publicat în 2012 de Un Cristian la Casa de Pariuri Literare), mi-am spus că trebuie neapărat să-l „recuperez” și să scriu ceva despre el. A fost un exercițiu bun din două motive: pe de o parte, nu citisem cartea și
Sebastian Sifft (poza de aici) De unde începe, în fond, totul? Sau, mai bine zis, trebuie să existe întotdeauna un început? Poate o fotografie (imaginară sau nu, încă nu știm și n-o să aflăm) pe post de recurs la memorie, ori o altă fotografie, concretă de data asta, făcută în cadru familial, la Visopol, „pe