Radu Vancu

Nu sunt neapărat un fan al bilanțurilor de sfârșit de an, fiindcă ele consfințesc lucruri amendabile în timp – și aici e o evidentă dereglare factuală, fiindcă se presupune că ceea ce e deja consfințit nu s-ar cuveni să fie amendat, măcar pentru o bună perioadă de timp. De aceea m-am ferit să-mi fac liste cu cărțile citite pe parcursul anului, fiindcă pe de o parte nu sunt un tip organizat (haosul domnește în orice încercare de a face liste & taxonomii), iar pe de altă parte existența unui pomelnic de cărți pe o foaie m-ar face să văd numeroasele găuri de lectură care se cer musai acoperite în anul următor. Chestia asta mă obligă avant la lettre, iar eu detest să am obligații de lectură chiar și atunci când chiar am obligații de lectură.

Mi-am spus însă, what the hell, hai să încerc să trag linie și să văd ce-am citit anul ăsta și ce mi-a plăcut cel mai mult. Sigur, titlul articolului nu mai lasă loc de dubii, însă despre „Transparența” lui Radu Vancu și justificarea faptului că este cartea la care senzorii mei estetici au tresărit cel mai mult voi vorbi ceva mai jos. Deocamdată o să încerc să trec în revistă celelalte cărți, nu puține la număr, dar nici foarte numeroase, chestie care îmi provoacă iarăși ce spuneam la început, acea neliniște că aș fi putut să citesc mai mult & mai variat și că sunt cărți pe care le tot amân la nesfărșit și nu știu când voi mai avea timp și pentru ele.

Mă uit pe lista cărților recenzate pe www.omiedesemne.ro și îmi dau seama, totuși, că anul ăsta n-a trecut degeaba, fiindcă am citit volume foarte frumoase, unele de-a dreptul entuziasmante. Îmi amintesc că parcă am început anul cu „Jurnale pariziene” a lui Ernst Junger, o carte care mi-a lăsat o senzație neplăcută nu din cauze estetice, ci în mare parte din cauza unghiului din care autorul a abordat chestiunile legate de război, nazism și tot restul.

Am trecut apoi la Constantin Noica (la care revin mereu), cu „Mathesis sau bucuriile simple” (prima sa carte), „Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibnitz și Kant”, plus, cum altfel, (fiindcă îmi plac gândurile astea aparent pasagere, însă în care găsesc întotdeauna adâncimi încântătoare), „Carte de înțelepciune”, o reeditare, cu mici modificări, a „Jurnalului de idei”.

Am avut o scurtă trecere prin Roberto Bolano, cu poezie și proză deopotrivă (și aici am remușcări deja fiindcă nu am găsit timp & disponibilitate afectivă să citesc „2666”): „Al treilea Reich”, „Amuleta”, „O povestioară lumpen”, plus cărțile de poezie apărute tot la Editura Univers, „Trei” și „Câinii romantici”.

Incursiunea prin Gabriel Liiceanu a fost una, ca să spun așa, ceva mai „așezată”, fiindcă de fiecare dată când citesc o carte scrisă de cunoscutul filozof am nevoie de acea liniște interioară și de energia pe care nu le (re)găsesc decât în entuziasmele începutului de an. Au fost, așadar, „Nebunia de a gândi cu mintea ta” și excelenta „Continentele insomniei”, la care s-a adăugat, ca supliment pentru aducere aminte, „Cearta cu filozofia”.

Am citit & recitit (după caz) „Aisbergul poeziei moderne” și „Trupul știe mai mult” ale lui Gheorghe Crăciun (și aici am mari restanțe), cartea lui Alexandru Mușina (la care, de asemenea, revin ori de câte ori simt că legăturile mele cu poezia se destramă) „Eseu asupra poeziei moderne”, plus firește poezia din „Opera poetică” (cele două volume apărute la Tracus Arte); pe urmă, în aceeași notă, volumul lui Serge Fauchereau, „Introducere în poezia americană modernă”.

A urmat mult așteptatul jurnal al lui Mircea Cărtărescu, „Un om care scrie”, carte pe care vreau să o recitesc (așa cum fac cu toate cărțile lui Mircea) ori de câte ori voi avea timp & disponibilitate afectivă. Grupul „rușilor” (deși, evident, nu sunt toți ruși, ci doar scriu în limba rusă) a fost reprezentat de Svetlana Aleksievici, cu inenarabila ei carte-document „Vremuri second-hand”, apoi surprinzătoarea Guzel Iahina cu „Zuleiha deschide ochii”, Ludmila Ulițkaia cu „Imago” și, last but not least, Evgheni Vodolazkin cu „Laur” și „Aviatorul” (aici rămân restant cu „Soloviov și Larionov”).

Două romane care m-au impresionat au fost „Grădina de sticlă” și „Vara în care mama a avut ochii verzi” ale Tatianei Țîbuleac. Vin apoi excelentul roman al lui Iulian Bocai, „Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu”, dar și frumoasele volume ale lui Ciprian Măceșaru, citite „la pachet” pentru recenzii, „Și se făcu întuneric” și „Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta”. Din nou, last but not least, frumosul volum de povestiri al lui Cristian Fulaș, „Cei frumoși și cei buni”.

Urmează memoriile lui Ion Negoițescu, „Straja dragonilor”, „Țara mea suspendată”, de Anca Mizumschi, „Hoodoo” de Cosmin Leucuța, „Diavoli fragili”, de Radu Găvan, excelentul roman „Rătăcitorii”, de Olga Tokarczuk, „Roșu, roșu, catifea”, de Veronica D. Niculescu, „Sângele apă nu se face”, de Adrian Pârvu, „Scotch” și „Înalt este numele tău” de Ioana Bradea, plus „Pascal desenează corăbii” a regretatului Radu Niciporuc.

O parte importantă a listei de lecturi de anul acesta a fost reprezentată de poezie. Am citit și recitit foarte multe cărți de poezie (am avut perioade lungi când seara parcurgeam, înainte de culcare, câte o carte de poezie). Mi-ar fi foarte greu să fac o listă exactă a tuturor acestor cărți, fiindcă sunt multe și aș transforma textul ăsta într-un fel de pomelnic.

Am să mă rezum să le amintesc pe cele recenzate pe www.omiedesemne.ro. Iată-le: „Schimbare de altitudine”, de Virgil Botnaru, „Instituția“, de Andreea Lupu, „Jocul de-a amiba”, de Tara Skurtu, „Însemnări din ținutul misterios”, de Gabriel Chifu, „Obiectele din oglindă sînt mai aproape decît par”, de Florin Hălălău, „Tehnici de camuflaj”, de Robert Șerban, „Mici cutremure”, de Ligia Keșișian, „Dialectica urșilor”, de Radu Nițescu”, „Indigo”, de Alina Purcaru, „Intermezzo”, de Daniela Luca și „Evitați excesul de sare, zahăr și grăsimi”, de Dumitru Bădița.

Am lăsat intenționat la urmă o carte care mi-a plăcut foarte mult și despre care am și scris aiciPelinul negru”, de Ioana Nicolaie. Tot aici voi menționa grupul de cărți care fac parte din excelenta colecție coordonată de Andreea Răsuceanu la Humanitas, „821.135.1 Scriitori români contemporani”: „Câinele iubirii”, de Sebastian Sifft, „Așa să crească iarba pe noi”, de Augustin Cupșa, „Cartografia lumii de dincolo”, de Laura T. Ilea, „Dinții ascuțiți ai binelui”, de Bogdan Răileanu și „Tăierea fecioarelor”, de Tatiana Niculescu (de aceeași autoare am citit și „Spovedanie la Tanacu”).

În fine, am ajuns la „Transparența” lui Radu Vancu, roman care face parte din aceeași colecție a Andreei Răsuceanu (și aici am rămas dator cu câteva lecturi, îndeosebi cu „O formă de viață necunoscută” și „Guadalajara” lui Iulian Popa – dar va fi timp și pentru ele la anul). Radu este unul dintre scriitorii la care, de asemenea, revin mereu. Nu e locul aici să explic mai pe larg de ce, fiindcă o fac, cred, din motive evidente: scrisul lui, indiferent dacă e vorba de critică literară, roman sau poezie, mă face să înțeleg de ce îmi place atât de mult literatura și de ce am pornit la rândul meu pe acest drum.

Am recitit anul acesta foarte frumoasa antologie apărută la Editura Cartier, „Cantosuri domestice”. Am recitit, de asemenea, jurnalul „Zodia cancerului”, despre care am și vrut să scriu pe www.omiedesemne.ro (păstrez încă o foarte consistentă porție de notițe, pe care poate le voi fructifica la un moment dat). Am citit, de asemenea, volumul de eseuri „Poezie și individuație”. Recent am terminat „Transparența”, romanul despre care s-a scris deja elogios în presa literară (cu o singură excepție, din câte știu).

Mi-am notat și eu o mulțime de lucruri (14 pagini de note și extrase) însă nu m-am hotărât încă să fac o recenzie. De ce? Ca și în cazul jurnalului, nu pot să dau un răspuns. Poate că respectivele recenzii nu vor mai fi scrise niciodată, sau poate că vor apărea una după cealaltă. Nu știu. Ca să-mi justific alegerea pentru titlul de „Cartea anului” pe www.omiedesemne.ro, am să reproduc la final un fragment din aceste notițe.

Înainte de asta, însă, aș vrea să spun doar atât: dacă ne putem numi foarte norocoși că avem un scriitor precum Mircea Cărtărescu, pe care oarecum în joacă l-am numit „steaua fixă” a literaturii române contemporane (deși nici măcar stelele nu sunt „fixe”, așa cum bine știm), ei bine, atunci sunt convins că suntem și mai norocoși că în această literatură, numită pe nedrept „marginală”, a apărut un romancier ca Radu Vancu. „Planeta Vancu” (așa cum, tot în joacă, l-am numit pe autorul volumului „Transparența”) orbitează deocamdată în jurul „stelei fixe” numite Mircea Cărtărescu. Sunt convins însă că va veni un moment când această planetă va deveni suficient de „incandescentă” ca să-și capete statutul de „stea fixă”. E doar o chestiune de timp.

„Se pare că Radu a încercat să absoarbă în această carte întreaga lume, cu gravitația ei infinită, cu miracolele, bucuria și suferințele ei, cu suprafețele ei glazurate de lumina începutului, cu adâncimile ei abisale, cu dragostea, decepțiile, binele, frumosul, urâtul și anvergura ei ancestrală. Totul în «Mega»-eseul numit «Transparența»”

 „Radu ne demonstrează cu supra pe măsură că scriem ce suntem. Literatura e ficțiune pură inspirată de realitatea pură și simplă. Romanul mustește de autoreferențialitate, în el fiind transferată, în fond, majoritatea materiei textuale din poezie și, parțial, din eseurile scrise până acum. «Transparența» este o extensie a acestora, o demonstrație că, uneori, granița dintre genuri poate deveni, la rândul ei, transparentă. Practic, Radu își povestește nu viața, ci poezia care i-a marcat-o. Poezia pentru care, până la un punct, merită să riști totul.”

gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/